Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul > Scrieri

jos>

Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul
(28/29 Februarie)


SCRIERI

Despre cele opt gânduri ale răutăţii
Virtutea curăţiei şi a castităţii
Despre Părinţii din pustia sketică

Despre cele opt gânduri ale răutăţii

Sfântul Casian Romanul
Către Episcopul Castor

După ce mai înainte am alcătuit cuvântul despre rânduielile chinoviilor, de data aceasta, nădăjduind iarăşi în rugăciunile Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.

I. Despre înfrânarea pântecelui.

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi.

Aceştia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului, însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână.

Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază si face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 g 165 mg).

Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui si să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărurilor face să se aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul.

Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature.

Iar Apostolul zicând: «Grija trupului să nu o faceţi spre pofte», n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi.

De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei.

Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărăţia cerurilor.

II. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui.

Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi cetirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi.

Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare, «Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii» şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate.

Se cuvine aşadar, după cuvântul Domnului, «să curăţim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată». De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, «a ne lupta după lege şi a lua cununa» după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup.

De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri. Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului.

De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile boalei, zicând: «Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa». Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: «Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi», ci: «Cu toată străjuirea păzeşte inima ta», aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte.

Aşadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: «în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului», adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră, care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi.

Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: «Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt». El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de muere, ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului.

Dar ca să desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune capăt cuvântului: «Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul». Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând: «Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau». Pe cât este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu rouă venirii Sfântului Duh.

Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată.

Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e «rădăcina tuturor răutăţilor», după Apostolul.

Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea observăm la prunci şi acul mâniei, când îi vedem porniţi asupra celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire.

De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?

Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta când găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţe lungi si slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că de na va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe si vreun lucru de mână de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte.

Pe urmă îl înşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunerecul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai «rădăcina tuturor răutăţilor», ci şi «închinare la idoli». Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boala aceasta pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

Întunecat de aceste gânduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, sufere, cârteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipăzind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotinţii acesteia stricate, îl susţin ca nisţe aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru şi cu mândrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defăimă şi huleşte toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară uşuratec, ieşind fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din Mănăstire, amăgindu-l cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul şi, despărţindu-l de turmă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte cu multă râvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotrivă atât dumnezeieştile Scripturi, cât şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-l lasă să izbăvească desăvârşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-l să calce făgăduinţele pe care le-a făcut când s-a lepădat de lume.

Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeiasca Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-l lase drept moştenire şi în loc de binecuvântare a moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului. Iuda, voind să recapete banii, de care mai-nainte se lepădase urmând lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stăpânului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a sfârşit-o. Iar Anania şi Salira, oprind o parte din preţul vânzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească. Marele Moise porunceşte şi el în a «Doua lege», în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pământeşti: «De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi».

Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând temere într-înşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: «că mai bine este a da decât a lua», îl tâlcuiesc rău aceştia, forţându-l şi schimbându-i înţelesul, ca să potrivească cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint.

De asemenea învăţătura Domnului care zice: «Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie». El chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvârşirea monahicească, câtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii cari, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine.

Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman. Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor, n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile.

Încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaşi Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: «Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strângere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt şi datori». Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de acestea să-şi câştige hrana din lucrul mânilor sale, precum obişnuia, spune ca primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: «Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia». Iar Filipenilor le scrie: «Si voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat şi luat, decât voi singuri. Că şi în Thesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă».

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiţi decât Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei.

Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta: Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: «Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut!»

Trebuie aşadar să tăiem cu toată sârguinţa din sufletul nostru «rădăcina tuturor răutăţilor», care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeşte nepetrecând în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: «Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?»

IV. Despre mânie

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Si câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.

De asemenea nu putem păzi desăvârşirea statului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. «Căci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu». Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: «Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte».

Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: «Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde: Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: «Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu».

Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: «Bărbatul mânios nu este cu bun chip». Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia şi iuţimea.

Iată ce porunceşte vasul alegerii: «Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea». Iar când a zis «toată», nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită.

Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti».

Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină ş-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: «Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi»; adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: «... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi»; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: «Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului»; adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui».

Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a râului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi.

Asemenea şi Apostolul, zicând: «Neîncetat vă rugaţi» şi «Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri», ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămâne aşadar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine minte răul. Si fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau tulburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci si dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul..
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: «Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta», şi iarăşi: «Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)». Deci şi acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări.

Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem şi umbra suferirii şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă.

De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei şi o azvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor când voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: «Iată vin să adun faptele şi gândurile lor». La fel zice şi Apostolul: «înseşi gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor».

Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii». Aşa stă în copiile cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temei.

Iar leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre întristare

A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală.

Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşadar pentru oarecari pricini, zise «îndreptăţite», ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: «Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace». Deci mai întâiu trebue să luptăm împotriva, duhului întristării, care împinge sufletul la desnădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândul pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună.

Despre aceasta zice şi Apostolul: «întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău». Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţii, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

VI. Despre trândăvie

A şasea luptă o avem împotriva duhului trândăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi cetirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala.

Pe lângă acestea mai stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite.

De nu va găsi încă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.

Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrând s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicând: «Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru lisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrând zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Când ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce.

Auzim că sunt unii dintre voi, care umblă fără rânduială nimica lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos lisus, ca întru linişte lucrând să mănânce pâinea lor». Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte «fără de rânduială» pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rânduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trândăviei.

Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: «Şi nu după predania, care aţi luat de la noi», arătând prin cuvintele acestea că aceia sunt mândri şi dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: «în dar n-am mâncat pâine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrând zi şi noapte». Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer, cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască, lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni.

Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătând şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: «nimica lucrând, ci iscodind». Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorânduiala şi din neorânduială tot păcatul.

Arătându-le apoi şi tămăduirea, zice: «Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrând să-şi mănânce pâinea lor». Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: «Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi.

Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lângă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezând eu puţină vreme în pustie, am fost supărat de trândăvie şi m-am dus la dânsul şi am zis: «Ieri fiind cumplit supărat de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel». Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: «Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rânduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor».

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune.

Dar păcatul slavei deşarte, având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie.

Îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: «Acum venii când făceai tu otpusul celor chemaţi». Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor».

Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mândrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei, ceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească.

Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul.

Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguieşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse.

Dar păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-l Proorocul zice: «Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Prea înalt». Iată tu om eşti şi nu Dumnezeu. Si iarăşi alt Prooroc zice: «Ce te făleşti întru răutate puternice?» şi celelalte ale psalmului.

Deci, ştiind acestea, să ne temem şi «cu toată străjuirea să păzim inima noastră» dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine», şi cel zis de Domnul: «Fără de Mine nu puteţi face nimic», sau cel zis de Proorocul: «Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii», şi în sfârşit cel zis de Apostol: «Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, care-miluieşte». Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: «Toată darea cea bună de sus este»; iar Apostolul Pavel zice: «Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?».

Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sursa: Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 99-121

<sus

Virtutea curăţiei şi a castităţii

Sfântul Ioan Casian a manifestat o preocupare deosebită faţă de virtutea castităţii şi a curăţiei, sau a „neprihanei” cum o numeşte el. Acest lucru demonstrează interesul unui mare teolog şi ascet pentru vindecarea uneia dintre cele mai grele şi mai răspândite patimi - desfrânarea.

De aceea, scrierile sale pe această temă („Despre duhul desfrânării”, „Despre neprihană” şi „Despre amăgirile de noapte”) sunt de cea mai mare actualitate în zilele noastre, când patima desfrânării este cel mai răspândit şi mai practicat viciu în lumea contemporană, atingând cote de neînchipuit atât în ceea ce priveşte numărul celor cuprinşi de el, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele săvârşirii acestei patimi în plan spiritual, fizic, social, moral etc.

Sfântul Ioan Casian, observând cu discernământ duhovnicesc modul cum acţionează şi se manifestă acest „duh al desfrânării”, ne oferă ca antidot virtutea castităţii şi a curăţiei şi ne înfăţişează modalităţile prin care o putem dobândi.

La Sfântul Ioan Casian castitatea are două înţelesuri: cel fizic, adică păstrarea fecioriei trupului până la căsătorie pentru cei din lume şi pentru întreaga viaţă pentru monahi; precum şi cel spiritual, adică atingerea unei stări de desăvârşire sufletească şi trupească în care omul s-a izbăvit de această patimă, nemaifiind tulburat de lucrările ei.

Curăţia este o stare a inimii la care se ajunge prin înfrânarea poftelor trupeşti şi prin refuzarea ispitelor ce vin prin gânduri şi dorinţe. Curăţia inimii este o paradigmă a desăvârşirii, ca şi castitatea, însă aceasta din urmă înseamnă o linişte neînfruntată, fiind o anticipare a vieţii veşnice. Castitatea şi curăţia sunt expresii ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Astfel, pentru monahi castitatea este o expresie a dorului după „patria cerească”, în care umanitatea va fi liberă de constrângerile trupului muritor. Pentru mireni, castitatea şi curăţia inimii sunt virtuţi sociale, întrucât prin lucrarea şi sporirea lor creşte şi posibilitatea unor relaţii umane de dragoste adevărată, întemeiate pe această iubire jertfitoare a castităţii şi nu pe dorinţele egoiste trupeşti.

Astfel, în vederea căsătoriei aceste virtuţi sunt hotărâtoare pentru fericirea căminului conjugal, pentru împlinirea celor doi în viaţa aceasta, dar mai ales pentru dobândirea celei viitoare, a fericirii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.

Având ca temelie virtutea înfrânării, creştinii păşesc pe următoarea treaptă a urcuşului spre desăvârşire - lupta împotriva desfrânării şi dobândirea virtuţii castităţii. Patima desfrâului îl asaltează pe om din tinereţe şi nu se stinge decât atunci când vor fi înfrânate celelalte vicii.

De aceea, lupta împotriva desfrânării se dă pe două fronturi, adică în trup şi în suflet. În acest sens, Sfântul Ioan Casian insistă asupra faptului că pe lângă abstinenţa trupească de la săvârşirea acestui păcat, în vederea biruirii lui avem nevoie şi de pocăinţă, de rugăciune stăruitoare, de cercetarea Scripturii, de lecturi duhovniceşti şi de realizarea unor munci fizice.

Toate aceste eforturi spirituale au scopul de a nu lăsa mintea să cutreiere, adică să fie robită de gânduri multe şi felurite, astfel încât nu cumva, din gând în gând, să ajungă la cugetele cele necurate ale poftelor trupeşti.

Însă temelia tuturor acestor eforturi ascetice trebuie să fie „adevărata smerenie”, pe care se înalţă „edificiul virtuţilor". Punctul de pornire în lupta împotriva patimilor şi pentru câştigarea virtuţilor este smerenia. Numai cel care se smereşte pe sine şi se consideră nevrednic şi păcătos înaintea lui Dumnezeu poate dobândi celelalte virtuţi, poate scăpa de asuprirea patimilor şi se poate mântui, primind mântuirea ca un dar al lui Dumnezeu şi ca o încununare a nevoinţei sale.

Sfântul Ioan insistă foarte mult pe ideea că pentru vindecarea de această patimă avem nevoie, pe lângă castitatea trupească, de castitatea sufletească sau curăţia inimii. De fapt, aceasta este ideea centrală a scrierilor sale despre virtuţi şi patimi.

În fiecare capitol el accentuează faptul că pentru dobândirea virtuţilor şi biruirea patimilor este esenţială curăţia inimii şi săvârşirea virtuţii nu numai cu fapta, ci şi cu inima. Inima este centrul spiritual al vieţii noastre şi de aici izvorăsc hotărârile tuturor activităţilor noastre bune sau rele.

De aceea, pentru săvârşirea virtuţilor şi câştigarea mântuirii inima trebuie curăţită de păcat. Dacă nu ne înfrânăm şi cu sufletul şi dacă nu ne străduim să dobândim curăţia inimii, nu vom putea niciodată să dobândim virtuţile. Omul este asemănat acum de Sfântul Ioan cu un pahar. Dacă acesta nu este curăţat pe dinăuntru, degeaba ne ostenim să-l spălăm pe dinafară, că nu va fi niciodată curat.

Aşa şi creştinul: degeaba se străduie să-şi înfrâneze trupul, căci nu va fi niciodată curat şi neprihănit, dacă nu-şi va curăţi şi sufletul, adică dacă nu va dobândi castitatea şi curăţia inimii.

În acest sens, Sfântul Ioan Casian arată că există o mare diferenţă între castitate şi abstinenţă. Virtutea castităţii nu înseamnă doar abstinenţă trupească, ci şi curăţie sau neprihănire sufletească. De aceea, Sfântul Ioan atribuie virtutea castităţii celor curaţi sufleteşte sau trupeşte.

De asemenea, el consideră că au câştigat-o şi cei care au căzut cândva în păcatul desfrânării, dar care apoi s-au îndreptat prin multă strădanie, prin pocăinţă deplină, prin lacrimi, prin rugăciune, prin nerepetarea şi ura faţă de păcat, ajungând astfel la o stare de neprihănire.

Cu adevărat această stare este „asemănătoare neprihănirii”, căci nu este totuna a fi cast cu a-ţi pierde fecioria, însă, datorită curăţiei minţii şi trupului la care au ajuns în urma nevoinţei şi a pocăinţei, sunt consideraţi asemeni celor desăvârşiţi. De asemenea, în rândul celor virtuoşi sunt şi cei căsătoriţi care duc o viaţă curată, care îşi „păzesc patul neîntinat” (cum arată una din rugăciunile din slujba Tainei Cununiei) şi care nu mai simt „ghimpii cărnii”, adică pornirile trupului, decât ca pe o mişcare naturală, ca pe o împlinire a poruncii dumnezeieşti: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1,28), iar nu ca pe un asalt sau o ispitire a poftei trupului.

Pentru dobândirea curăţiei inimii creştinul trebuie să lupte împotriva ispitelor care-i vin prin gânduri. Astfel, smulgând şi alungând aceste gânduri „ticăloase” din inima noastră, în locul lor trebuie introduse altele mântuitoare. Nevoindu-ne spre a ne deprinde mintea cu cele duhovniceşti pentru a ne izbăvi de gândurile cele vătămătoare şi primind de la Hristos harul şi puterea de a nu mai săvârşi păcatul, putem atinge desăvârşita sfinţenie a castităţii trupeşti şi sufleteşti.

Dobândirea virtuţii castităţii nu este posibilă doar prin eforturile noastre, ci numai cu ajutorul şi susţinerea harului dumnezeiesc. Dumnezeu ne dăruieşte biruinţa asupra patimii văzând dorinţa şi eforturile noastre de a scăpa din robia ei. Conştientizarea acestei conlucrări a voinţei omului cu harul lui Dumnezeu, adică a faptului că voinţa omului şi efortul său cheamă mila lui Dumnezeu, este o expresie a recunoaşterii neputinţei omeneşti şi a smereniei profunde. Astfel, smerenia este un semn vestitor al apropierii sufletului de virtutea curăţiei, dar, în acelaşi timp, şi temelia luptei împotriva oricărui viciu.

O altă idee esenţială a concepţiei Sfântului Ioan Casian despre castitate este aceea că această virtute este sfinţitoare, căci prin ea se dobândeşte sfinţirea. Cei curaţi cu trupul şi cu sufletul sunt asemeni îngerilor, căci, deşi trăiesc în trup, nu-i mai simt ghimpii. Această virtute îi face pe oameni „egali în vieţuire cu îngerii”. Castitatea este „cinstea şi sfinţirea vasului”, adică a trupului. Prin ea dobândim „cea mai desăvârşită fericire”, sălăşluirea Sfântului Duh în inima noastră.

11.1. Lupta cu patima desfrânării se dă pe două fronturi: în trup şi în suflet

„A doua luptă, după predania bătrânilor, este împotriva duhului desfrânării... Războiul acesta începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tinereţii şi nu se stinge decât numai după ce vor fi înfrânate mai întâi celelalte vicii. Asaltul este dat pe două fronturi... De aceea trebuie să i se ţină piept la fel, pe două fronturi, fiindcă, aşa cum îşi trage forţele din boala trupului şi a sufletului, tot aşa nu se poate obţine biruinţa decât la cei ce se luptă pe amândouă fronturile.

Pentru a dobândi şi a rămâne stăpân pe o desăvârşită neprihănire a trupului, nu-i de ajuns numai postul în sine de nu-i va fi luat-o înainte căinţa inimii, o stăruitoare rugă împotriva duhului celui mai necurat şi o continuă cugetare adâncită asupra Scripturilor. La acestea trebuie adăugate ştiinţa spirituală şi chiar osteneala şi lucrarea mâinilor, care opresc şi recheamă mintea din cutreierul ei nestatornic. Mai înainte de toate, trebuie să punem temelie adevăratei smerenii, fără de care nu se va putea dobândi niciodată triumful împotriva vreunui viciu!. („Aşezămintele...”, cap. l, p. 187-188)

11.2. Virtutea castităţii

Virtutea castităţii trupeşti trebuie să se sprijine pe virtutea castităţii (curăţiei) sufleteşti
„Lecuirea acestui viciu depinde mai ales de desăvârşirea inimii din care arată cuvântul Domnului că izvorăşte şi veninul acestei boli: «Din inimă ies: gânduri, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturisiri mincinoase» (Matei 15,19) şi celelalte. Deci, în primul rând, trebuie curăţită aceasta, de unde, precum se ştie, iese izvorul vieţii şi al morţii, după cuvântul lui Solomon: «Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa» (Pilde 4, 23).

Carnea, fireşte, îndeplineşte hotărârea şi porunca inimii. De aceea, trebuie să ne supunem cu cea mai mare sârguinţă cumpătării, la care ne obligă posturile, ca nu cumva carnea, stârnită de belşugul mâncărilor, împotrivindu-se poveţelor sănătoase ale sufletului să respingă cu semeţie călăuza duhului. Dar dacă toată silinţa ne-o dăm numai să chinuim trupul fără să punem deopotrivă şi sufletul la post de celelalte vicii, dacă nu-l ocupăm cu gânduri dumnezeieşti şi cu râvnile duhului, niciodată n-o să ne putem ridica pe culmea înaltă a adevăratei nevinovăţii, dacă ceea ce este mai nobil în noi ajunge să pângărească curăţenia trupului nostru. Se cuvine deci să curăţăm, după cuvântul Domnului, «mai întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară» (Matei 23, 26). „Nu va scăpa de arşiţa cărnii decât cel ce şi-a înfrânat mai întâi pornirile sufletului”. („Convorbiri duhovniceşti - A doua convorbire cu Părintele Cheremon: Despre neprihană”, cap. VI)

Diferenţa dintre abstinenţă şi virtutea castităţii

„Una este a fi abstinent şi alta este a fi cast, şi, ca să spun aşa, să treacă la starea de curăţie sau neprihănire, care se numeşte virtute, care nu este atribuită decât numai acelora care rămân în starea de feciorie cu trupul şi cu mintea...

În rândul acestora vor fi socotiţi, pe bună dreptate, şi aceia care, după ce au încercat întinarea, au ajuns, printr-o lungă strădanie şi râvnă la o stare asemănătoare de neprihănire, încât, datorită curăţiei minţii şi trupului, nu mai simt ghimpii cărnii decât ca o mişcare a naturii şi nu ca un asalt al poftei ticăloase". („Aşezămintele...” , cartea a VI-a, p. 189)

„Castitatea nu constă în constrângere, cum credeţi, ci în plăcerea şi dragostea pentru puritate. Nu se numeşte castitate, ci înfrânare faptul de a rezista poftelor... Ceea ce se înăbuşă cu sforţare oferă un răgaz temporar, dar nu o linişte fără sfârşit. Ceea ce a fost însă biruit printr-o adâncă virtute aduce învingătorului tăria neîntreruptă a păcii. De aceea, cât timp suntem încă zguduiţi de pornirile trupului vom şti că n-am ajuns încă pe culmile castităţii, că fiind înarmaţi cu înfrânarea... suntem încă hărţuiţi de atacurile crâncene.

De aceea, liniştea deplină şi continuă este ceea ce deosebeşte adevărata castitate de începuturile ostenitoare ale înfrânării. Aceasta este castitatea desăvârşită, care, nu luptând împotriva dorinţelor trupeşti, ci respingându-le cu tot dispreţul, îşi păstrează puritatea neîncetată şi neatinsă şi nu poate fi altceva decât sfinţenie. Iar aceasta se va înfăptui când trupul, încetând a pofti împotriva sufletului, va împrumuta dorinţele şi virtuţile acestuia şi vor începe să se întovărăşească într-o foarte puternică pace...

... Dacă va merita cineva să dobândească acest loc al păcii prin nimicirea patimilor trupeşti, înaintând de pe această treaptă va ajunge la Sionul duhovnicesc, adică la contemplarea lui Dumnezeu, devenind şi locuinţă a lui Dumnezeu. Domnul nu se găseşte în luptele înfrânării, ci în supravegherea neîncetată a virtuţilor. Acolo El nu potoleşte, nu opreşte, ci frânge pentru totdeauna puterile arcurilor, din care mai înainte erau aruncate împotriva noastră săgeţile aprinse ale poftelor. Vedeţi, aşadar, că locul Domnului nu este în lupta pentru înfranare, ci în pacea castităţii, iar locuinţa Lui este în paza şi în contemplarea virtuţilor”. („Convorbiri duhovniceşti...”, cap. X-XI)

Despre castitatea sau curăţia inimii

„Mai întâi trebuie curăţite cu toată grija cele ascunse ale inimii noastre. Într-adevăr, cele ce ceilalţi doresc să le dobândească în curăţia trupului, noi suntem datori să le avem în stăpânire în părţile ascunse ale conştiinţei. Aici, tronând necontenit, Arbitrul şi Judecătorul nostru se uită la alergarea şi lupta noastră, încât cele de care ne temem să le îngăduim în văzul altora, nici chiar în vreun gând fugar să nu admitem să ia fiinţă înlăuntrul nostru şi să nu ne pângărim prin vreun acord tacit cu cele de care ne-am ruşina să fie cunoscute de oameni. Chiar de s-ar putea să nu ajungă la conştiinţa oamenilor asemenea lucruri, totuşi nu vor putea scăpa cu noaşterii sfinţilor îngeri şi Însuşi Atotputernicului Dumnezeu”. („Aşezămintele...”, cartea VI, cap. 9, p. 191)

„Cea dintâi grijă pentru păstrarea curăţiei inimii va fi aceasta: ori de câte ori ni se va fi furişat în gând amintirea trupului poftit, prin aţâţarea vicleană a iscusinţei diavoleşti, să ne grăbim s-o alungăm cât mai iute dinlăuntrul nostru... Trebuie necontenit să ne amintim de acea povaţă: «Păzeşte inima ta mai mult decât orice» şi, potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu, să observăm cu băgare de seamă capul vătămător al şarpelui (Facere 3, 15), adică începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul cărora încearcă diavolul să se strecoare în sufletul nostru. Să nu îngăduim să pătrundă prin nesinchisire în inima noastră tot corpul acestui şarpe, adică încuviinţarea ademenirii, care, fără îndoială, de va fi intrat, va ucide prin otrava muşcăturii lui min-tea robită...

Cât timp «cel tare», adică duhul nostru «înarmat păzeşte casa sa», întărindu-şi cele dinăuntru ale inimii sale prin frica de Dumnezeu, «avuţiile lui sunt în pace» (Luca 12, 21), adică roadele strădaniilor lui şi virtuţile dobândite de mult timp”.

„Dacă voim să smulgem din inimile noastre poftele trupeşti, trebuie să plantăm în locul lor imediat plăcerile duhovniceşti, pentru ca sufletul nostru prins în acestea să aibă permanent unde să zăbovească, respingând mrejele bucuriilor prezente şi vremelnice.

Când mintea noastră, prin exerciţii zilnice, ajunge în această stare, atunci cu ajutorul experienţei, va lua cunoştinţă de conţinutul acelui verset pe care toţi îl cântăm, dar puţini îl înţeleg: «Pururea am văzut pe Domnul în faţa mea, fiindcă este la dreapta mea ca să nu mă clatin». Numai acela va înţelege în chip mulţumitor acest verset, care-şi dă seama că, ajungând la această curăţie trupească şi sufletească de care vorbim, este ţinut de Domnul în fiecare moment ca să nu cadă iarăşi, că adică este întărit neîncetat de lucrarea Lui sfântă”. („ Convorbiri..”, cap. V)

„Dumnezeu, Creatorul şi Ziditorul neamului omenesc, cunoscând mai înainte de toţi natura creaturii Sale şi mijlocul de a o îndrepta, i-a adus tămăduire tocmai acelei părţi, de unde ştia că izvorăsc cauzele îmbolnăvirilor, căci zise: «Oricine se uită la o femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui» (Matei 5, 28). Cunoscând zburdălnicia ochilor, vina n-o dă pe seama lor, cât pe acest simţ lăuntric, care se foloseşte nesănătos de slujba văzului acestora. Căci bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrânate este inima, care vede pentru a se învăpăia de dorinţe.

Darul văzului, dăruit cu rost de Ziditor, ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri şi la orice prilej aduce la lumină boala ascunsă a poftei desfrânate. De aceea adresează inimii, din vina căreia iese la iveală prin văz cea mai rea boală, această poruncă mântuitoare: căci nu se zice: «Păzeşte mai mult decât orice ochii tăi», care, fireşte, ar fi trebuit să fie păziţi în mod deosebit dacă din ei ar fi izvorât pofta noastră - ochii, negreşit, nu fac altceva decât să ofere sufletului slujirea lor -dar zice: «Păzeşte inima ta mai mult decât orice» (Pilde 4, 23). I se impune tămăduire mai degrabă ei, care poate abuza pretutindeni de slujirea ochilor". („Aşezămintele..”, cartea a VI-a, cap. 12, p. 192)

Biruinţa asupra patimii şi dobândirea virtuţii castităţii vine numai de la Dumnezeu
„Să ne silim cu toată încordarea minţii să biruim acest duh fără a ne baza pe puterile noastre - căci strădania omenească nu este în stare să o facă - ci cu ajutorul lui Dumnezeu... biruinţa n-o va putea dobândi sufletul prin propria lui osteneală, râvnă, fără a fi sprijinit de ajutorul şi apărarea lui Dumnezeu”.

„Un semn sigur al apropierii de puritate este acela ca să nu se aştepte cineva de la început că o dobândeşte numai prin propria sa muncă. Dacă fiecare înţelege adevărul acestui verset: «De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc», urmează ca el să nu se mândrească cu meritele curăţiei sale, înţelegând că ea nu se dobândeşte prin sârguinţa sa, ci prin milostivirea Domnului...

De aceea, victoria personală a fiecăruia din noi, care luptăm cu toate puterile împotriva duhului desfrânării, este să nu sperăm leacuri prin îngrijirea noastră. Această credinţă, care pare uşoară şi netedă pentru toţi, se dobândeşte tot atât de greu de către începători, ca şi de către cei ce urmăresc desăvârşirea castităţii. Căci de cum le-a surâs o părticică din puritate, strecurându-se în adâncul conştiinţei lor o oarecare mândrie, se măgulesc singuri, crezând că au dobândit-o prin osteneala sârguinţei lor. De aceea este de trebuinţă ca, părăsiţi puţin de acel ajutor de Sus, să fie chinuiţi câtva timp de acele patimi pe care le stinsese puterea dumnezeiască, până ce vor cunoaşte, învăţaţi de experienţă, că nu pot dobândi virtutea curăţiei numai prin puterile şi priceperile lor”. („Convorbiri..”, cap. XV-XVI)

„Şi dacă în progresul tuturor virtuţilor şi în răpunerea tuturor viciilor numai bunăvoinţa Domnului aduce izbândă, mai ales aici se vădeşte cel mai limpede binefacerea personală a lui Dumnezeu şi darul Lui special făcut acelora care s-au învrednicit s-o obţină”. („Aşezămintele...”, cartea a VI-a, cap. 6, p. 190)

„Este cu neputinţă ca omul să se îndrepte în zbor cu propriile lui aripi, ca să zic aşa, către un dar atât de înalt şi ceresc, dacă bunăvoinţa Domnului nu-l va smulge din tina pământului prin harul castităţii".

11.3. Virtutea castităţii este sfinţitoare

„Negreşit aceasta înseamnă oarecum o înstrăinare de carne, rămânând totuşi în trup. Să trăieşti în trup şi să nu simţi ghimpii cărnii, asta este mai presus de fire... Nici o altă virtute, neîndoielnic, nu-i face pe oameni egali prin vieţuire cu îngerii mai bine decât vrednicia şi harul castităţii. Prin ea, au încă trăitori fiind pe pământ, după cuvântul Apostolului, «cetăţenie în ceruri» (Filipeni 3, 20) ei posedă deja de aici, în slăbiciunea trupului aflându-se, ceea ce li se promite sfinţilor că vor avea în viitor, după lepădarea cărnii stricăcioase”.

„«Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi în cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu» (I Tesaloniceni 4, 3-5). Tu vezi ce laude aduce acestei virtuţi, când o numeşte cinstea şi sfinţirea vasului, adică a trupului nostru. Dimpotrivă, cine este în patima poftei, rămâne în ruşine şi necurăţie şi trăieşte străin de sfinţenie.

Puţin apoi intervine şi a treia oară, când din nou o numeşte pe această virtute sfinţenie: «Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie» (I Tesaloniceni 4, 7). În cuvinte simple şi curate, observi la ce laude şi la cât de mare cinstire înalţă această castitate, mai întâi atribuind acestei virtuţi sfinţirea în sens propriu, apoi afirmând că vasul trupului nostru trebuie spălat de necurăţie, în al treilea rând, că, alungând ruşinea şi ocara, va rămâne în cinste şi sfinţenie; în sfârşit ceea ce este cea mai înaltă răsplată şi cea mai desăvârşită fericire, ca urmare a acestei sfinţiri: Sfântul Duh va sălăşlui în inima noastră”.

Sursa: Virtutea curăţiei, biruitoare a patimii desfrânării, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 3-22

<sus

Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii

Către egumenul Leontie (1)

Datoria ce mi-am luat-o faţă de prea fericitul Părinte (papă) Castor, de a-i istorisi vieaţa Sfinţilor Părinţi şi învăţătura lor, datorie pe care mi-am împlinit-o în parte prin cele ce i-am scris odinioară, Prea Sfinţite Leontie, despre rânduiala vieţii de obşte si despre cele opt patimi ale răutăţii, îmi pusesem acum în gând să o duc la îndeplinire în chip desăvârşit. Dar aflând că pomenitul Ierarh, părăsindu-ne, s-a mutat din vieaţa aceasta la Hristos, am socotit că e de trebuinţă să întregesc istorisirea celor ce lipsesc si să le trimit ţie, celui ce a moştenit virtutea aceluia si, cu ajutorul lui Dumnezeu, grija mănăstirii.

Deci când m-am dus în pustia sketică, unde erau cei mai încercaţi Părinţi dintre monahi, împreună cu sfântul Gherman, cu care mă împrietenisem încă de pe când eram copil de scoală, apoi în oaste, precum si în vieaţa călugărească, am văzut pe Avva Moise, bărbat sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuţilor, ci si în contemplare. Drept aceea ne-am rugat acestuia cu lacrimi, să ne spună cuvânt de zidire, prin care să putem ajunge la desăvârşire. Acesta mult fiind rugat ne-a grăit: «Fiilor, toate virtuţile şi îndeletnicirile, au un scop anumit, după care potrivindu-se cei ce privesc spre el, ajung la ţinta dorită». Lucrătorul de pământ, răbdând când văpaia soarelui, când asprimea gerului, îşi lucrează pământul având ca scop să-l curăţească de mărăcini şi pălămidă, iar ca ţintă ultimă să se bucure de rod. Cel ce face neguţătorie nu se gândeşte la primejdiile de pe mare sau de pe uscat, «i se osteneşte cu toată sârguinţa pentru neguţătoria sa, având ca scop câştigul ce-i va veni din ea, iar ca ţintă ultimă bucuria de pe urma câştigului». Ostaşul nu se gândeşte la primejdiile războiului, nici la necazurile petrecerii printre streini, având ca scop înaintea sa în treapta ostăşească şi ca ţintă ultimă câştigul de pe urma dregătoriei sale. Aşadar şi chinul nostru are un scop şi o ţintă ultimă a lui, pentru care răbdăm de bună voie toată osteneala şi truda. De aceea postul nu ne osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, cetirea şi meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pământeşti, petrecerea în această pustie, toate cu dragoste le săvârşim.

Dar voi, care aţi nesocotit patria, neamul şi toată lumea şi v-aţi înstreinat de ele, venind la noi, care suntem nişte oameni de rând şi proşti, spuneţi-mi care este scopul vostru? Şi ce ţintă ultimă aţi avut înainte, când aţi făcut aceasta? Iar noi răspunzând am zis: «Pentru împărăţia Cerurilor». La aceasta Avva Moise a zis: «Bine aţi răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul, de la care nicicum abătându-ne, putem să ajungem la împărăţia Cerurilor? în privinţa aceasta n-aţi răspuns». Iar când am mărturisit că nu ştim, ne-a răspuns bătrânul: «ţinta ultimă a făgăduinţii noastre este, cum aţi zis, împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul, fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela, este curăţia inimii. Deci spre acest scop trebue să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului. Aceasta ştiind-o sfântul apostolul Pavel, zice: «Cele dinapoi uitându-le si spre cele dinainte întinzându-mă, la ţintă alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu». Drept aceea pentru acest scop le facem si noi toate, pentru acesta pe toate le nesocotim» şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita de scopul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întunerec şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe si să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia, banii si toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei, sau un ac. N-ar pătimi aceasta, dacă şi-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea însăşi. Căci pentru dragostea aproapelui dispreţuim bogăţia, ca nu cumva, sfădindu-ne pentru ea si sporindu-ne aplecarea spre mânie, să cădem din dragoste. Când deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeaşi mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem niciun folos de la lepădarea de lume. Ştiind aceasta fericitul Apostol, a zis: «De-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de niciun folos nu-mi este». De aci învăţăm că desăvârşirea nu vine odată cu lepădarea de avere şi de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însuşiri acelaşi Apostol le descrie astfel: «Dragostea nu pizmuieşte, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărâtă, nu gândeşte răul». Toate acestea împreună alcătuiesc curăţia inimii. Pentru aceasta se cade să facem toate: să dispreţuim banii, să stăruim în post şi priveghere cu bucurie şi în cetiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată împiedicaţi de la acestea de vreo pricină binecuvântată, să nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este aşa de mare folosul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare paguba de pe urma mâniei; nici folosul din cetire, cât vătămarea din dispreţuirea şi întristarea fratelui. Posturile, priveghierile, cetirea Scripturilor, lepădarea de avere şi lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârşirea însăşi, ci, precum s-a zis, uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cu cetitul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste, către Dumnezeu şi către deaproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea, are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a-pururi este la Dumnezeu».

La acestea a zis Gherman: «Dar cine poate, până ce e încă legat cu tupul să aibă mintea de-a pururi la Dumnezeu, încât să nu se mai gândească la nimic altceva: nici la cercetarea bolavilor, nici la primirea de străini, nici la lucrul mâinilor sau la celelalte trebuinţe trupeşti neapărate? În sfârşit cum va putea mintea omului sa vadă de-a pururi pe Dumnezeu Cel nevăzut si necuprins şi să petreacă nedespărţit de El?» Moise a răspuns: «A vedea pe Dumnezeu necontenit şi a rămâne nedespărţiţi de El, în felul în care socotiţi voi este cu neputinţă omului purtător de trup şi înjugat cu neputinţa. Dar în alt chip este cu putinţă. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se întâmplă şi se înţelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaşte numai în fiinţa Sa cea fericită şi necuprinsă, căci aceasta s-a păstrat numai pentru Sfinţii Săi în veacul ce va să vie ci şi din măreţia şi frumuseţea făpturilor sale, din cârmuirea şi purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din minunile pe care le arată în fiecare neam prin Sfinţii Săi. Căci când cugetăm la puterea Sa nemăsurată si la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor şi de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să I ne închinăm Lui. Iar când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării şi toate stelele cerului, sunt numărate de El, rămânem uimiţi de măreţia firii şi de atotştiinţa Ziditorului. Când medităm apoi te negrăita Sa înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui îndelungă răbdare, care rabdă greşelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa nemărginită faţă de noi, că deşi noi n-am făcut nici un bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne ridicăm spre dorirea Lui. În sfârşit, când socotim că El a biruit în noi pe protivnicul nostru, diavolul, şi ne dărueşte vieaţa veşnică numai pentru hotărârea şi înclinarea noastră spre bine, inima ne îndeamnă să I ne închinăm. Dar mai sunt şi alte nenumărate priviri de felul acesta, care răsar în noi, potrivit cu nevoinţa şi cu măsura curăţiei noastre, şi prin care privim şi înţelegem pe Dumnezeu».

Deci iarăşi a întrebat Gherman: «De unde vine că adesea, fără vrerea noastră, ne supără multe aduceri aminte şi gânduri viclene? Acestea ne fură fără să ne dăm seama, strecurându-se în noi pe ascuns şi în chip subţire încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci cu mare greutate le şi cunoaştem. Rugămu-ne să ne arăţi, dacă este cu putinţă să scape cugetarea cu totul de ele şi să n-o mai supere niciodată?». Moise a zis: «Este cu neputinţă să-mi fie cugetarea supărată de aceste aduceri aminte, dar stă în puterea oricui se sileşte să le primească şi să zăbovească pe lângă ele, sau să le alunge. Nu atârnă de noi ca ele să vină, dar alungarea lor stă în puterea noastră. Îndreptarea cugetării noastre stă în hotărârea şi silinţa noastră. Când cugetăm cu înţelegere şi neâncetat la legea lui Dumnezeu şi petrecem în psalmi şi cântări, în post şi priveghieri şi ne aducem aminte neîncetat de cele viitoare, de împărăţia Cerurilor, de Gheena focul şi de toate faptele lui Dumnezeu, gândurile cele rele se împuţinează şi nu mai găsesc loc în noi. Când zăbovim însă în griji lumeşti şi în lucruri trupeşti, ba ne mai dăm şi la vorbe deşarte şi netrebnice sporesc în noi gândurile cele ticăloase. Căci precum moara, câtă vreme e mişcată de apă, nu se poate opri de la sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot astfel şi cugetarea noastră, fiind mereu în mişcare, nu poate sta fără gânduri, dar stă în, puterea noastră să gândim cele duhovniceşti sau cele trupeşti».

Văzând (2) bătrânul că ne minunăm şi că suntem tare dornici de cuvintele lui, tăcând puţin a zis iarăşi: «Deoarece pentru dorinţa voastră am lungit atât de mult cuvântul şi încă mai aveţi bunăvoinţă, încât din aceasta socotesc că însetaţi într-adevăr după învăţătura desăvârşirii, vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea de-a deosebi lucrurile sau dreapta socoteală».

Aceasta este între celelalte virtuţi ca o cetate înaltă şi împărătească. Vreau deci să vă arăt covârşitoarea ei înălţime şi folosul ei, nu numai prin spusele mele, ci şi prin părerile vechilor Părinţi, căci Domnul îşi dă harul Său tâlcuitorilor, după vrednicia şi dorul ascultătorilor. Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din cele mai însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul: «Unuia se dă prin Duhul cuvântul înţelepciunii, altuia cuvântul cunoştinţei în acelaşi Duh, altuia, credinţă, altuia darul tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile» (3). Apoi sfârşind numărarea darurilor duhovniceşti, adaugă: «toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh» (4). Vedeţi aşadar că nu e nici mic, nici pământesc darul deosebirii, ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului dumnezeiesc. Deci de nu se va strădui monahul cu toată puterea să-l dobândească pe acesta şi de nu va putea, printr-o chibzuire sigură, să facă deosebirea duhurilor care vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul ce rătăceşte prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai cumplite ale păcatului, ci să se poticnească şi în căile cele netede şi drepte.

Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă în părţile Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în virtute; care adică dintre toate virtuţile e cea mai mare şi poate păzi pe monah nevătămat de mrejile şi amăgirile diavolului? Deci fiecare îşi da părerea, după priceperea minţii sale. Unii ziceau că postul şi privegherea, căci prin acestea curăţindu-se şi agerindu-se cugetarea, se poate apropia mai uşor de Dumnezeu; alţii ziceau că este mai mare sărăcia şi dispreţuirea propriilor tale lucruri, căci prin acestea scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor lumeşti şi se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Iar alţii puneau mai sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: «Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii, că am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc», şi celelalte. După ce, în felul acesta, fiecare şi-a spus părerea sa, prin care virtuţi s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu, şi trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a răspuns fericitul Antonie: «Toate acestea care le-aţi spus sunt de trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora, din următoarea pricină: Ştiu pe mulţi care şi-au topit trupul cu postul şi privegherea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească. El nu lasă pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare şi moleşire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discernământ este un fel de ochiu şi de luminător al sufletului, după cuvântul Evangheliei, care zice: «Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi întunecat, tot trupul tău va fi întunecat».

Şi aşa este. Căci acesta cercetând, toate gândurile şi faptele omului, deosebeşte şi dă la o parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu, alungând rătăcirea departe de om. Aceasta o putem afla şi din istorisirile dumnezeieştilor Scripturi. Astfel Saul, căruia i s-a încredinţat pentru întâiaşi dată împărăţia lui Israil, fiindcă n-a avut ochiul acesta al dreptei socoteli, fiind întunecat la minte, n-a ştiut să judece că mai plăcut este înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca Proorocului Samuil, decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi aşa, ceea ce credea el că îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea l-a făcut să se poticnească şi să fie înlăturat de la împărăţie. N-ar fi pătimit aceasta, dacă ar fi avut în el lumina dreptei socoteli. Pe aceasta o numeşte Apostolul «soare», zicând: «Soarele să nu apună întru mânia voastră». Dar i se mai zice şi cârmă a vieţii, precum este scris: «Aceia întru care nu este cârmuire cad ca frunzele». Scriptura o mai numeşte şi «sfat» şi ne învaţă că fără de el să nu săvârşim nimic. Astfel nici chiar vinul cel duhovnicesc, care înveseleşte inima omului, nu ne este îngăduit să-l bem fără dreaptă socoteală. (5) Căci zice cuvântul: «Cu sfat bea vinul». Şi iarăşi zice: «Ca o cetate surpată şi fără de ziduri, aşa este omul care nu face toate cu sfat». (6) În dreapta socoteală este înţelepciunea, în ea înţelegerea şi simţirea, fără de care nu se poate clădi nici casa noastră cea mai dinlăuntru şi nu se poate aduna nici bogăţia duhovnicească, după cuvântul: «Cu înţelepciune se zideşte casa şi cu mintea se reînoieşte şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie». (7) Ea se numeşte şi hrană tare, dat fiind că numai aceia, care în urma obişnuinţei şi-au deprins simţirile să deosebească binele de rău, sunt capabili de ea. Din toate acestea se arată lămurit că nicio virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta socoteală. Ea este maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor». Aceasta a fost socotinţa şi părerea Sfântului Antonie, la care s-au alăturat şi ceilalţi Părinţi.

Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde mai nouă, din vremile noastre, aduceţi-vă şi voi aminte de Iron şi de căderea jealnică ce a pătimit-o nu de multe zile sub ochii noştri, întrucât prin batjocura diavolului a căzut din înălţimea vieţuirii sale în adâncurile morţii. Ne aducem aminte de el că cincizeci de ani a petrecut în pustia apropiată, vieţuind în mare asprime şi în stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia şi singurătatea mai tare ca toţi cei de aici. Totuşi, după aşa de mari osteneli şi lupte, batjocorindu-şe de diavolul, s-a rostogolit într-o cădere foarte grea, încât pe toţi Părinţii şi fraţii din pustia apropiată i-a adus la nemângâiată jale. N-ar fi pătimit el aceasta, dacă ar fi fost întărit în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învăţat să nu se încreadă în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinţilor şi al fraţilor. Dar el, luându-se după părerea sa, într-atât a urmărit postul şi despărţirea de oameni, încât nici la sărbătoarea Sfintelor Paşti nu venea la biserică, ca nu cumva întâlnindu-se cu Părinţii şi fraţii, să fie silit să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din cele ce se aduceau la trapeză şi să i se pară că a căzut de la regula sa. Deci, după ce a fost amăgit multă vreme de voia sa, primind pe îngerul satanei şi închinându-i-se ca unui înger al luminii, a primit de la el porunca să se arunce la miezul nopţii într-o fântână foarte adâncă, spre a cunoaşte şi cu lucrul că nu se va primejdui, dată fiind virtutea mare ce o are şi ostenelile cele după Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata cine-i cel ce-l sfătueşte acestea, ci fiind întunecat la înţelegere, s-a aruncat în fântână la miezul nopţii. După oarecare vreme, aflând fraţii întâmplarea, abia cu mare osteneală l-au putut scoate mai mort. Iar după ce l-au scos a mai trăit două zile şi într-a treia a murit, lăsând fraţilor şi bătrânului Pafnutie jale nemângâiată. Acesta, îndemnat de multa iubire de oameni şi aducându-şi aminte de marile osteneli ale aceluia şi de anii mulţi la număr pe care i-a răbdat în pustie cu stăruinţă, nu l-a lipsit de pomenirea şi prinosul celor adormiţi, ca doară să nu fie numărat cu sinucigaşii.

Dar ce să zic de cei doi fraţi, care trăiau dincolo de pustia Thebaidei, unde petrecea odată şi fericitul Antonie? Aceştia, îndemnaţi de un gând nesocotit, s-au sfătuit să meargă în pustia mai dinlăuntru, care este foarte mare şi nelucrată, hotărând să nu primească hrană de la om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceştia, rătăcind prin pustie şi pierind de foame, Mazikii, cel mai sălbatec şi mai crud dintre neamurile sălbatice, îşi schimbară, prin dumnezeească orânduire, sălbătăcia firii, în iubire de oameni, şi îi întâmpinară cu pâine. Atunci unul din cei doi fraţi, venind la dreapta socoteală, a primit pâinea cu bucurie şi mulţumire, socotind că oamenii aceştia aşa de cruzi şi de sălbateci, care se bucură totdeauna de sânge de om, nu s-ar fi îndurat de ei, care erau atât de pieriţi şi nu le-ar fi adus pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat însuşi Dumnezeu s-o facă. Celălalt însă, respingând hrana, ca fiind adusă de oameni, şi stăruind în gândul cel nesocotit, a murit de foame. Deşi la început amândoi s-au sfătuit rău, punându-şi în minte un gând nesocotit şi pierzător, totuşi unul, venindu-şi la dreapta socoteală, a îndreptat spre bine ceea ce hotărâse pripit şi fără socoteală. Celălalt însă, stăruind în închipuirea nebună şi aflându-se afară de dreapta socoteală, şi-a atras asupra-şi moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată de la el.

Ce să zic şi de acela, al cărui nume nu vreau să-l spun fiindcă trăieşte? El primea adeseori pe dracul sub chip de înger şi primea şi descoperiri de la el, văzând neîncetat în chilie lumină ca de lampă. În cele din urmă acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe fiul său, pe care-l avea cu sine în Mănăstire, ca să fie învrednicit de cinstea patriarhului Avraam. Şi atât de mult a ascultat sfatul aceluia, încât ar fi săvârşit de fapt junghierea fiului său, de n-ar fi băgat fiul său de seamă că îşi ascuţea cuţitul împotriva obiceiului şi gătea frânghii cu care avea să-l lege ca pentru o ardere de tot, ceea ce l-a făcut să-şi caute scăparea prin fugă.

Am lungi vorba multă vreme istorisind şi amăgirea unuia din Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o aşa de mare înfrânare încât a stat mulţi ani încuiat în chilia sa, în cele din urmă a fost batjocorit cu diavoleşti descoperiri şi visuri, încât după aşa de mari osteneli şi virtuţi, cu care a întrecut pe toţi monahii ce petreceau acolo, a căzut în iudaism şi a primit tăierea împrejur. Căci vrând diavolul să-l înşele, îi arăta de multe ori visuri aievea, ca prin acestea să-l facă să primească uşor rătăcirea, la care voia să-l aducă. Astfel i-a arătat într-o noapte neamul creştinilor în frunte cu Apostolii şi cu mucenicii, întunecat, acoperit de toată ruşinea şi prăpădit de jale şi întristare, iar într-altă parte, dimpotrivă, norodul jidovesc, cu Moise şi Proorocii, învăluit în lumină strălucitoare şi petrecând în bucurie şi fericire. Deci l-a sfătuit amăgitorul că de vrea să aibă parte de fericirea şi bucuria norodului jidovesc, să primească tăierea-împrejur, iar el lăsându-se amăgit a făcut aşa.

Din toate câte v-am spus se vede prea bine că nu s-ar fi batjocorit toţi aceia aşa de rău şi de jalnic, dacă ar fi dobândit darul deosebirii.

După acestea a zis Gherman: «Ni s-a arătat îndeajuns, cu pilde noi şi prin cuvintele Părinţilor din vechime, că dreapta socoteală este izvorul, rădăcina, capul şi legătura tuturor virtuţilor. Dar dorim să aflăm în ce fel am putea-o câştiga? Şi cum să cunoaştem adevărata dreaptă socoteală, cea de la Dumnezeu, spre deosebire de cea mincinoasă, amăgitoare şi de la diavolul?» A răspuns atunci Avva Moise: «Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile bâtrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monah să rămână neabătut de la calea cea dreaptă prin discernământul adevărat, ci îl păzeşte şi nevătămat de toate cursele diavolului. Căci este cu neputinţă să cadă în înşelăciunea dracilor cel ce îşi tocmeşte viaţa sa după judecata şi părerea celor înaintaţi. Într-adevăr, chiar până nu s-a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuşi faptul că-şi arată Părinţilor gândurile rele ale sale, le vestejeşte pe acestea şi le face mai slăbite. Căci precum şarpele, scos din ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă; tot astfel şi gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc să fugă de la om.

Iar ca să înţelegeţi această virtute şi mai bine dintr-o pildă, vă voi istorisi fapta lui Avva Serapion pe care el însuşi o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se ştie păzi. El zicea aşa: «Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Şi mi se întâmpla că, după ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă, furam câte un posmag, îndemnat de diavolul, şi-l mâncam fără ştirea bătrânului. Deci stăruind eu aşa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obcei şi nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era ruşine să-i spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit nişte fraţi la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceştia l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns bătrânul: Nimic nu vatămă pe monahi şi nu bucură pe draci mai tare, ca ascunderea gândurilor de către Părinţii cei duhovniceşti. Le-a vorbit apoi şi despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi şi gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greşelile mele, m-am umilit şi am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul, pe care-l furam după obiceiul meu cel rău, şi aruncându-mă la pământ am cerut iertare pentru cele trecute şi rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând cu mărturisirea ta. Spunând greşeala ta, ai junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă şi nu l-ai scos la arătare. De acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare. Şi nu isprăvi bătrânul vorba şi iată lucrarea diavolească se arătă ca o pară de foc, ieşind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau fraţii aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: Iată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele şi slobozirii tale. Aşa a ieşit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui şi lucrarea diavolească încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de poftă». Iată dar că şi din cele zise de Avva Serapion ne învăţăm că atunci ne vom învrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede nu părerii noastre, ci învăţăturii Părinţilor. Căci prin nicio altă greşală nu duce diavolul pe monah mai uşor în prăpastie, ca prin aceea că-l înduplecă să lepede sfaturile Părinţilor şi să urmeze judecăţii şi voii sale. Trebue să luăm pildă şi de la meşteşugurile şi ştiinţele omeneşti. Dacă acestea, pe care le pipăim, cu mâinile şi le vedem cu ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem învăţa de la noi, ci avem lipsă de cineva care să ne înveţe şi să ne îndrepteze bine, cum n-ar fi nebunie să credem că arta duhovnicească, cea mai grea dintre toate meşteşugurile, să nu aibă trebuinţă de învăţător? Mai află că ea este ascunsă si nevăzută si numai de inima curată poate fi văzută. Iar neizbutirea în această artă nu aduce numai pagubă vremelnică, ci pierderea si moartea veşnică a sufletului».

A zis apoi Gherman: «Adeseori unii Părinţi, ascultând gândurile fraţilor, nu numai ca nu i-au tămăduit, dar i-au şi osândit şi i-au dus la deznădejde. Aceasta a făcut pe mulţi să se ruşineze de mărturisire şi să se acopere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi înşine am cunoscut o întâmplare ca aceasta în părţile Siriei. Căci un frate oarecare şi-a mărturisit gândurile sale cu toată curăţia şi cu toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de acolo, dezvelindu-i fără sfială cele ascunse ale inimii. Iar acela cum a auzit a şi început să se mânie şi să se oţărască asupra, fratelui, ocărându-l pentru astfel de gânduri rele, încât mulţi auzind de-aceasta s-au ruşinat să-şi mai mărturisească gândurile lor bătrânilor».

A răspuns Avva Moise: «Este bine, precum am zis mai-nainte să nu ascunzi gândurile tale de către Părinţi. Dar să nu le destăinui oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti bătrânilor duhovniceşti care au darul deosebirii şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci mulţi, uitându-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar în loc să primească tămăduire, au căzut în deznădejde pentru neiscusinţa bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios. Acesta fiind tare supărat de dracul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela fiind neiscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea fratele a căzut în deznădejde şi părăsindu-şi locul său, se întorcea la lume. Pe cale, din orânduire dumnezeească, s-a întâlnit cu Avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care vâzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat zicând: «Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?» Acesta la început, pentru multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând: «Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi fiind deznădăjduit mă duc la lume». Auzind acestea Avva Apollo, îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: «Nu te mira fiule şi nu deznădăjui de tine, că eu mă aflu în vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri, deci nu te descuraja pentru această căldură, care nu se tămădueste atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta». Şi a făcut fratele aşa. Iar Avva Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznâdăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: «Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţele sale ceea ce în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi». Iar după ce a sfârşit rugăciunea, văzu îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi-ncolo, ca într-o beţie, până ce, nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale cu tânărul se întorcea la lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, 1-a întâmpinat zicând: «Unde te duci şi ce pricină te-a tulburat aşa de tare?» Iar bătrânul, simţind că Sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă Avva Apollo: «Întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic «lupta», când nici atacul lui de-o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă, care zice: «Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere» (8); dar nici pilda Mântuitorului nostru, care zice: «Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge» (9). Căci nimenea n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci după ce s-a împlinit această lucrare, mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolaltă lui Dumnezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El aduce suferinţa şi iarăşi tămăduieşte, răneşte şi cu mâinile Sale vindecă, smereşte şi înalţă, omoară şi înviază, pogoară în iad şi ridică». Aceasta zicând şi rugându-se, îndată s-a izbăvit acela de războiul adus asupra lui. Apoi l-a sfătuit să ceară de la Dumnezeu să-i dea cuvânt de învăţătură, ca să ştie ce să grăiască la vreme cuvenită.

Deci din toate cele zise, să învăţăm că nu se află altă cale sigură de mântuire decât aceasta: să mărturiseşti gândurile tale Părinţilor celor mai cu dreaptă socoteală şi să te laşi îndrumat de ei spre virtute şi nicidecum de gândul şi de părerea ta. Chiar de s-ar întâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu sau mai puţin iscusit, pentru aceasta nu trebuie să ocolească a-şi mărturisi gândurile sale Părinţilor celor mai iscusiţi şi să nesocotească predania strămoşilor. Căci şi aceştia nu din îndemnul lor, ci din al lui Dumnezeu şi al Scripturilor insuflate au lăsat urmaşilor sfatul ca să întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să învăţăm aceasta şi din alte multe ce se cuprind în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, dar mai ales din istoria lui Samuil. Acesta fiind închinat de prunc de către mama sa lui Dumnezeu şi învrednicindu-se să-i vorbească Dumnezeu, n-a crezut totuşi gândului său, ci, fiind chemat odată şi de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul Ilie şi după povăţuirea acestuia şi-a tocmit felul cum trebue să răspundă lui Dumnezeu. Pe cel ce l-a găsit Dumnezeu vrednic de Sine prin chemarea Sa, voieşte să-l povăţuiască prin îndrumarea şi porunca bătrânului, ca prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.

Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuşi şi vorbindu-i, deşi putea să-i deschiză ochii numaidecât şi să-l înveţe calea desăvârşirii, îl trimite la Anania şi-i porunceşte să înveţe de la acela calea adevărului, zicându-i: «Scoală-te, intră în cetate şi acolo ţi se va spune ce trebue să faci». Prin acestea ne învaţă să urmăm îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu cumva, înţelegându-se rău cele zise bine despre Pavel, să-l ia urmaşii pildă de îndrăzneală, vrând fiecare să fie îndrumat la adevăr de însuşi Dumnezeu, ca şi Pavel, şi nu prin povăţuirea Părinţilor. Că acestea sunt aşa, putem afla nu numai din cele zise, ci şi din cele ce le-a arătat Apostolul prin fapte, după cum însuşi scrie: «M-am suit la Ierusalim să văd pe Petru şi pe Iacob şi le-am arătat Evanghelia pe care o propoveduiesc, ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în deşert» (10). Şi a făcut aceasta, măcar ca era însoţit de darul Sfântului Duh prin puterea semnelor ce le făcea. Cine va fi, aşadar, atât de mândru şi plin de sine, încât să-şi rânduiască vieţuirea după părerea şi judecata sa, când vasul alegerii mărturiseşte că are trebuinţă de sfatul Apostolilor celor mai înainte de el? Se vede lămurit şi din acestea că Domnul nu descopere nimănui calea desăvârşirii, decât acelora ce sunt îndrumaţi pe dânsa de Părinţii cei duhovniceşti, precum zice şi Proorocul: «întreabă pe părintele tău şi-ţi va vesti ţie, pe cei mai bătrâni ca tine şi-ţi vor spune».

Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea şi cu toată sârguinţa noastră darul deosebirii, care ne va putea păzi nevătămaţi de întinderea peste măsură spre amândouă părţile. Căci despre amândouă zic Părinţii că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste măsură a postului, cât şi saturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură, cât şi săturarea de somn; şi la fel toate trecerile peste măsură. Am cunoscut pe unii care n-au fost biruiţi de îmbuibarea pântecelui, dar au fost doborâţi de postirea cea peste măsură şi s-au rostogolit spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. Îmi aduc aminte că şi eu am pătimit una ca aceasta. Aşa de mult mă înfrânam, încât uitam de trebuinţa hranei până şi două şi trei zile şi nicidecum n-aş fi dorit hrană de nu m-ar fi îndemnat alţii să mănânc. Şi iarăşi, din uneltirea diavolului aşa fugise somnul de la ochii mei, încât foarte multe nopţi de-a rândul rămâneam neadormit şi rugam pe Dumnezeu să-mi facă parte şi mie de puţin somn. Mai greu m-am primejduit din pricina nemâncării şi a priveghierii fără măsură, decât din pricina îmbuibării pântecelui şi a somnului mult».

Cu aşa de minunate învăţături ne-a înveselit inima Sfântul Moise, încât noi, folosindu-ne, nu ştiam cum să preamărim pe Domnul, care dă atâta înţelepciune celor ce se tem de Dânsul.

Lui I se cuvine stăpânirea şi cinstea, în veci, Amin.

1. În realitate e un rezumat al convorbirii I şi II (collationes I-II), dintre care prima se ocupă cu desăvârşirea ca ţintă a strădaniei duhovniceşti, iar a doua cu darul deosebirii (Corp. ScripL eccl. lat. 13, pg. 3-69; Migne, P. L. 49,477-558).
2. Până aici afost convorbirea I (Migner P. L. 49,477-523), de aici începe convorbirea II (vezi Migne P.L. 49,523-558).
3. I Corinteni 12,8-9
4. I Corinteni 12,11
5. Ps. 10,15
6. Proverbe 25,28
7. Proverbe 24,3-4
8. Proverbe 24,11
9. Mt. 12,20
10. Gal.2,2

Sursa: Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.122-137


<sus