|
Sfinte Moaște din epoca primară a creștinismului dobrogean.
Provincia dintre Dunăre și Marea Neagră, numită multă vreme Sciția Mică, iar mai târziu Dobrogea, a avut un mare rol istoric și religios încă din timpul Greciei antice și a marelui imperiu roman.
Cu mult înainte de Hristos, aici, la Gurile Dunării, erau exilați numeroși oameni, printre care a fost și poetul roman Ovidiu.
În primele trei secole după Hristos, Sciția Mică era locul cel mai potrivit pentru surghiunirea și persecutarea creștinilor care nu voiau să se închine la idoli. Cei mai mulți dintre creștini mureau aici în surghiun, făcându-se martiri pentru dragostea lui Hristos, iar alții fugeau în taină din mâinile păgânilor.
Însa cei mai mulți dintre ei erau condamnați de romani la grele chinuri, fie prin tăierea capului, fie prin înfometare și alte munci. Astfel, Sciția Mică (Dobrogea) a fost țara martirilor din primele trei secole după Hristos.
Aici au pătimit și au murit pentru dragostea lui Dumnezeu multe mii de martiri, începând din anii 70-71, când și Sfântul Apostol Andrei a semănat cuvântul Sfintei Evanghelii în țara noastră. Din anul 305 până în anul 323, domnind în răsărit păgânul împărat Liciniu, la Gurile Dunării au fost martirizați cei mai mulți creștini.
Apoi, după Edictul de la Milan din anul 313 și după mutarea capitalei imperiului roman de la Roma la Constantinopol, persecuția împotriva creștinilor încetând, fiecare din cei surghiuniți în Sciția Mică se reîntorceau în patria lor.
Cuviosul Dionisie cel Mic (470-545), numit și Scitul, s-a născut în Dobrogea și a întrecut pe cei mai mulți teologi ai timpului său, fiind cunoscut atât în Răsăritul, cât și în Apusul Europei. Lăsând multe scrieri și învățături în urma sa, s-a mutat la Domnul prin anul 545, fiind numărat în ceata cuvioșilor parinți.
Moaștele sale au fost înmormântate probabil la una din mănăstirile din jurul Romei.
Sursa: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfinte Moaște din România, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004
|
