|
Sfântul Teotim „scitul“, o „epocă de aur“ a Eparhiei de la Mare.
Alexandru Briciu / Viețile Sfinților / în Ziarul Lumina - Miercuri, 06 Mai 2009
La 20 aprilie calendarul ortodox pomeneşte pe Sfântul Teotim, episcopul Tomisului, numit şi Teotim I, „scitul“ sau „filosoful“. Acest sfânt daco-roman, originar din Dacia Pontică, a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul celui următor, urcând pe scaunul arhieresc tomitan în jurul anilor 380-395. Detalii despre viaţa sa ne-au rămas din scrierile unor importanţi autori ce au vieţuit în perioada sa: Fericitul Ieronim, istoricul bisericesc Sozomen, Sfântul Ioan Gură de Aur, învăţătura sa regăsindu-se, peste veacuri, chiar în scrierile Sfântului Ioan Damaschin († 749). Dobrogea acelor vremuri propune spre veşnică şi fericită pomenire trei nume de sfinţi contemporani şi prieteni: Sfântul Ioan Casian Romanul, Sfântul Gherman din Dobrogea şi Sfântul Ierarh Teotim.
La sfârşitul secolului al IV-lea, după mutarea la Domnul a episcopului Gherontie, Teotim era ales să-i urmeze în misiunea arhierească a istoricei eparhii. În anul 392, în lucrarea „Despre bărbaţi iluştri“, Fericitul Ieronim amintea pentru prima dată despre Episcopul Teotim al Tomisului, numindu-l păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat, scriitor talentat şi neobosit. Despre el afirma că a scris scurte tratate sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe, vădind o cultură bogată în retorică şi filosofie antică, greacă şi latină. În încheiere, Fericitul Ieronim avea să noteze despre Teotim că scrie şi alte lucrări, care, din nefericire, nu s-au păstrat: „Teotim, Episcop în Sciţia, la Tomis, a scris în forma dialogului, în stilul elocvenţei antice, lucrări de mică întindere. Aud că scrie şi alte opere“.
Urmat de creştini, temut de barbari.
Istoricul Sozomen, cel care îl numea „scitul“, ne-a lăsat o descriere a vieţii bisericeşti dobrogene în perioada marilor migraţii, dar şi un portret al ierarhului: „În această zi, 20 aprilie, se face pomenirea lui Teotim scitul, care conducea Biserica din Tomis şi restul Sciţiei, bărbat cultivat în filocalie, pe care barbarii huni, care locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau dumnezeul romanilor. Într-adevăr, ei au fost puşi la încercare cu fapte dumnezeieşti din partea lui. Se spune că, pe când călătorea el în ţara de aici a barbarilor, aceştia i-au ieşit în întâmpinare pe acelaşi drum. Cei din jurul său plângându-se că vor pieri îndată, el a coborât de pe cal şi a început să se roage. Iar barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi şi nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut pe alături. Deoarece aceştia năvăleau adeseori şi făceau stricăciuni sciţilor, fiind sălbatici prin firea lor, el i-a adus la blândeţe, ospătându-i şi făcându-le daruri. Din această cauză, un bărbat barbar, bănuind că el este bogat, a încercat să-l facă rob şi, pregătindu-i o funie cu laţ, sprijinindu-se pe scut, cum obişnuia în lupta cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă, voind să arunce laţul spre a-l trage la sine şi către cei de un neam cu el. Dar, odată cu această încercare, braţul ridicat i-a rămas nemişcat în aer, iar barbarul nu a fost eliberat de legăturile cele nevăzute până ce n-au intervenit ceilalţi barbari, iar Teotim s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Se spune că el şi-a păstrat părul lung, după obiceiul pe care-l avea, când a început să se ocupe cu filosofia. A avut un trai modest, iar timpul cinei nu şi l-a stabilit la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete. Cred că era faptă de filosof să nu cedeze trebuinţelor firii, după bunul plac, ci după nevoie“.
Un alt istoric bisericesc, Socrate al Constantinopolului, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi «barbari» - pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale“.
Prietenia Episcopului Teotim cu Sfântul Ioan Gură de Aur.
Despre episcopul de Tomis auzise chiar împăratul bizantin Arcadie, datorită prieteniei legate cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Din scaunul arhieresc al Constantinopolului, marele ierarh îi trimitea lui Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi de la Istru“, probabil la cererea acestuia. Activitatea acestora în ţinuturile Dobrogei avea să dea roade, mărturie stând o scriere a Fericitului Ieronim că „hunii învaţă Psaltirea, iar frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei“. Un an mai târziu, în anul 400, Sfântul Teotim lua parte la un sinod local din Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. Aprecierea de care se bucura ierarhul tomitan în rândul celorlalţi episcopi reiese şi din faptul că, în lista celor care semnau documentele sinodului, Teotim era menţionat pe primul loc.
O voce autoritară în sinoadele Imperiului Bizantin.
În anul 403, Sfântul Teotim era din nou prezent în capitala Imperiului Bizantin, de data aceasta pentru a-i fi alături Sfântului Ioan Gură de Aur în disputa origenistă. La începutul secolului al V-lea a avut loc o dispută între teologi cu privire la ortodoxia operei scriitorului bisericesc Origen din Alexandria Egiptului, martirizat în anul 254. Faţă de ierarhii radicali ce doreau condamnarea lui Origen ca eretic pentru anumite pasaje din operele sale, Sfântul Teotim şi Sfântul Ioan Gură de Aur manifestau oarecare rezerve în condamnarea operelor scriitorului alexandrin, apreciind ceea ce era pozitiv în scrierile sale. În sinodul ce a avut loc în localitatea Stejar, lângă Calcedon, episcopul de Tomis s-a numărat printre apărătorii Sfântului Ioan Gură de Aur, înfruntând cu argumente tabăra celor ce doreau condamnarea lui Origen şi alungarea arhiepiscopului. Printre aceştia se număra şi Sfântul Epifanie de Salamina, atras în acea dispută de contestatarii arhiepiscopului de Constantinopol. Lui avea să-i răspundă ferm Teotim că nu acceptă „să necinstească pe acela care a adormit demult, atât de frumos - adică în credinţă şi ca martir -, şi nu îndrăznesc ceva nelegiuit, osândind lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat“. Luarea cuvântului într-o problemă atât de delicată şi autoritatea cu care se adresa sinodului dovedeşte încă o dată prestigiul de care se bucura ierarhul dobrogean în rândul celorlalţi episcopi. Istoricul paleocreştin Socrate reproduce întocmai cuvintele sale cu privire la opera lui Origen, încheind relatarea despre Teotim prin cuvintele: „Acesta este bărbatul foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale“.
Sub păstoria sa, viaţa bisericească dobrogeană a cunoscut o perioadă de vădit progres. Călugării sciţi crescuţi în vetrele de la Dunărea de Jos aveau să treacă dincolo de Carpaţi, ajungând chiar la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi ţinuturile africane. Bazilici ale căror ruine dăinuiesc până în zilele noastre impresionează prin dimensiuni, forme şi ornamente, dovedind o comunitate creştină bogată atât prin numărul credincioşilor, cât şi prin condiţiile materiale.
Către sfârşitul primului deceniu al secolului al V-lea, fericitul Episcop Teotim s-a mutat la Domnul. Pentru viaţa sa curată, pentru bogata activitate misionară şi pentru dreapta credinţă în mărturisirea lui Hristos Domnul, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor, făcându-i-se pomenirea la 20 aprilie, probabil data când a trecut la cele veşnice. În „Acta sanctorum“, enciclopedia sfinţilor creştini, se aminteşte de Sfântul Teotim: „La Tomis, în Sciţia, se face pomenirea Sfântului Teotim Episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui“.
Povăţuiri ale Sfântului Teotim.
În cadrul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, arhimandritul Carasos din Constantinopol invoca numele lui Teotim ca fiind o autoritate de prim rang în apărarea şi păstrarea credinţei Sfinţilor Părinţi de la Niceea: „Când Sfântul Teotim m-a botezat la Tomis, el mi-a poruncit să nu am alte simboluri de credinţă“ (în afara de cel de la Niceea).
Peste veacuri, Sfântul Ioan Damaschin avea să reproducă, în lucrarea „Sfintele paralele“, câteva povăţuiri morale date de Sfântul Teotim în unele omilii la textele evanghelice: „Cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, săvârşeşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe piedici“; „Lucrul grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept“; „A-ţi aminti cu adevărat de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri“.
Sursa: Ziarul Lumina
<sus
|
