jos>

Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş,
Mitropolitul Banatului
(15 Septembrie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

În părţile de apus ale ţării noastre, în Banat, a cunoscut mireasma sfinţeniei, încă din vremea petrecerii sale în lume, unul din ierarhii de aici, mitropolitul Iosif al Timişoarei. Ştirile despre viaţa bisericească din această latură de ţară coboară până în primele veacuri creştine, în timpul strămoşilor noştri daco-romani, când se pare că exista un scaun vlădicesc la Morisena (azi Cenad, jud.Timiş), unde s-au descoperit urmele unei bazilici din secolele IV-VI, precum şi un număr de obiecte paleo-creştine. În primii ani ai veacului al Xl-lea, un conducător local, cu numele Ahtum sau Ohtum, a ridicat o mănăstire la Morisena, cu „călugări greci”, adică ortodocşi, trecută nu peste mult timp în stăpânirea unor călugări latini, în veacurile al XlV-lea şi al XV-lea, ştim că preoţii şi credincioşii români de aici s-au confruntat cu o puternică acţiune prozelitistă a Bisericii catolice, sprijinită de regii Ungariei urmărindu-se, prin aceasta, catolicizarea şi deznaţionalizarea strămoşilor noştri.

Acelaşi lucru l-au încercat şi calvinii în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea. În ciuda acestor vitregii ale vremurilor, preoţii şi credincioşii români din Banat au stat tari în credinţa lor ortodoxă, împotrivindu-se oricăror încercări de înstrăinare de neam, de limbă şi de credinţă, în veacurile XIV şi XV fiinţau mai multe mănăstiri şi biserici ctitorite de cneji, preoţi şi credincioşii ortodocşi români din aceste părţi. Dar, în 1552, partea apuseană a Banatului a căzut sub stăpânire turcească, fiind prefăcută într-un „paşalâc”, cu sediul la Timişoara. Mai bine de un veac şi jumătate au suportat românii bănăţeni acest jug străin asupritor. Abia către sfârşitul veacului al XVII-lea, armatele imperiului austriac au început să elibereze o seamă de teritorii din Europa centrală de sub stăpânirea turcească, în această situaţie, Banatul - în care s-au dat ani în şir lupte pustiitoare între cele două mari împărăţii -, a fost eliberat, în 1718, dar a trecut, tot atunci, în stăpânirea imperiului austriac al Habsburgilor, rămânând în această stare până în 1918.

Încă din primii ani ai veacului al XVII-lea, se cunosc cu numele mai mulţi vlădici ortodocşi în Banat, avându-şi scaunul în Timişoara, între ei a strălucit, prin viaţa şi lucrarea lui duhovnicească, Sfântul Ierarh Iosif supranumit „cel Nou”. Ştirile despre acest sfânt ierarh sunt foarte sărace. Unii spun că s-ar trage dintr-o familie de „vlahi” din părţile Dalmaţiei, alţii dimpotrivă, îl consideră un localnic. De tânăr s-a închinoviat în mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, fiind călugărit sub numele Iosif, în locul celui de lacob, primit prin Taina Sfântului Botez, îndeplineşte, cu aleasă râvnă, mai multe ascultări - între care şi cea de preot slujitor - în câteva mănăstiri atonite. În 1650, cu binecuvântarea patriarhului din Constantinopol, deşi foarte înaintat în vârstă, a fost rânduit mitropolit al Timişoarei. Presupunem că a fost hirotonit arhiereu de către patriarhul sârb de la Ipek, care, pe atunci, purta grija duhovnicească a credincioşilor ortodocşi din teritoriile aparţinătoare Iugoslaviei de azi şi din Banat, ocupate atunci de turci. A păstorit la Timişoara numai trei ani, deci până în 1653, timp în care a pus rânduială în viaţa bisericească, a hirotonit preoţi, a întărit în Ortodoxie pe credincioşii bănăţeni.

Vârsta înaintată l-a făcut să se retragă din scaun şi să se aşeze la mănăstirea Partoş, ridicată prin secolul al XV-lea, situată în apropierea graniţei româno-iugoslave de azi, pe valea Bârzavei. A îndrumat şi aici duhovniceşte pe cei care-l cercetau, săvârşind slujbe tămăduitoare de boale trupeşti pentru cei aflaţi în suferinţă. Se spune că încă înainte de mutarea sa la cele veşnice, Dumnezeu l-a învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor. La Partoş a mai trăit încă trei ani, până în 1656, când Domnul l-a chemat la Sine, aşezându-l în ceata aleşilor Săi.

Despre sfârşitul său avem câteva ştiri. Astfel, piatra sa de mormânt, aflată la mănăstirea Partoş, a fost citită în secolul trecut, având următorul cuprins: „Prea sfinţitul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei”. O ştire ceva mai bogată ne oferă o însemnare pe un Minei slavon, aflat azi la Episcopia ortodoxă sârbă din Vârşeţ: „Această carte este a mitropolitului chir Iosif al Timişoarei, la anul 1655... care de bună voie a părăsit eparhia, retrăgându-se la mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani, apoi s-a mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii”. O însemnare mai târzie pe o Evanghelie - aflată azi la Vicariatul ortodox sârb din Timişoara - arăta că a fost dăruită mănăstirii Partoş „unde este aşezat trupul Sfântului vlădică Iosif . În 1782, un preot bănăţean a pictat o icoană a sa, care a fost aşezată apoi deasupra mormântului său de la Partoş. O inscripţie de pe icoană arăta că ea reprezintă pe „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”; dar pe aceeaşi icoană era scris şi „troparul” său cu următorul cuprins: „Din tinereţe te-ai supus cu totul Domnului, în rugăciuni şi nevoinţe şi în posturi, chipul bunătăţii fiind. Pentru aceasta Dumnezeu văzând osârdia ta cea bună, arhiereu şi păstor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea, şi după moarte, cinstit trupul tău întreg şi nestricat s-a păstrat Sfinte Iosif e, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare celor ce cu credinţă şi dragoste săvârşesc sfântă pomenirea ta”.

Iată numai câteva mărturii din care se desprinde că mitropolitul Iosif era considerat de români ca „sfânt” îndată după mutarea sa la Domnul. Un preot bănăţean care i-a cercetat viaţa şi nevoinţele, scria, în urmă cu 60 de ani, că la mormântul lui se petreceau adeseori fapte mai presus de fire. „Poporul din împrejurimi şi din depărtări mari - scria el - îşi aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoşului, ca să se atingă de mormântul sfântului, ori să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Şi mulţi au aflat alinarea suferinţelor şi mângâiere sufletească la mormântul Sfântului Iosif. Între altele, tradiţia spune că fiica lui Marcu Muţiu, primarul Timişoarei, s-a vindecat de o boală de care suferea de multă vreme, la mănăstire, în semn de recunoştinţă, acest credincios a ridicat la Partoş, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, - alături de biserica veche a mănăstirii, în care slujise şi alesul ierarh Iosif -, una nouă, încăpătoare, care dăinuieşte până azi.

Cunoscând aceste lucruri, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se purceadă la „canonizarea” oficială a Sfântului Ierarh Iosif. Acest act s-a săvârşit în zilele de 6-8 octombrie 1956, în catedrala mitropolitană din Timişoara, unde i-au fost aşezate sfintele moaşte, spre a fi cinstite cu toată cuviinţa de către binecredincioşii creştini. S-a hotărât ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 15 septembrie a fiecărui an. În această zi a fost trecut în calendar, precum şi în slujba din Minei. S-a alcătuit apoi un frumos Acatist în cinstea sa, în care îi sunt preamărite virtuţile şi viaţa sa fără de prihană. Nu peste mult timp, în anul 1965, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât ca numele lui să fie introdus în calendarele şi slujbele acestei Biserici surori, ca mărturie a veneraţiei de care se bucură în întreg Banatul şi chiar în afara lui.

„Făcătorule de minuni, Sfinte Iosife, precum în vremea vieţuirii tale pe pământ, prin rugăciunile tale ai izbăvit pe păstoriţii tăi de tot felul de primejdii, aşa şi astăzi, trimite mila ta celor ce locuiesc în ţara aceasta, rugându-te lui Dumnezeu să dăruiască tuturor cele de trebuinţă şi pace lumii, pentru ca împreună cu tine să-i cântăm Lui Aliluia”. (Din Acatistul Sfântului Ierarh, Condacul 12).

Sursa: Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Trinitas, Iaşi, 1994, p. 49-51

<sus