Sfântul Grigorie Decapolitul
Mănăstirea Bistriţa - Vâlcea (sec. VIII)
Cel mai scump odor duhovnicesc al Olteniei este racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa - Vâlcea. Ctitorie mare, din secolul al XV-lea, fondată de boierii Craioveşti.
Mănăstirea Bistriţa a avut un important rol duhovnicesc de-a lungul celor cinci secole de existenţă. În centrul activităţii sale duhovniceşti au stat dintotdeauna moaştele Cuviosului Grigorie Decapolitul.
În jurul sfântului s-au adunat generaţii întregi de călugări iubitori de Hristos, care se străduiau după puteri să-i urmeze nevoinţa. Aici alergau boierii, sfetnici ai voievozilor, şi înşişi domnitorii ca să se roage şi să ceară ajutorul sfântului. În jurul lor îngenuncheau ţăranii noştri iubitori de Dumnezeu, şi-i cereau uşurare în boli, mângâiere şi cele de folos în viaţă.
Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul sunt dintre cele mai vechi din ţară, după cele de la Suceava, şi sunt foarte cinstite de credincioşi, mai ales de cei din zona subcarpatică. Iar pentru credinţa lor, ca şi pentru petrecerea îngerească a Cuviosului Grigorie, aici se fac numeroase minuni. Sfintele lui moaşte sunt întregi şi binemirositoare. Ele se află în racla de argint, în partea stângă a naosului, unde se fac zilnic rugăciuni de laudă şi de cerere în cinstea Sfântului Grigorie, pentru mângâierea credincioşilor.
Scurt istoric
Sfântul Grigorie Decapolitul era de loc din Isauria - Asia Mică, grec de neam, născut în secolul al VIII-lea. Din tinereţe, renunţând la căsătorie, s-a dus la mănăstire şi a ajuns călugăr desăvârşit. Apoi, pe vremea iconoclasmului, a mărturisit despre sfintele icoane în multe cetăţi: Bizanţ, Isauria, Roma şi Tesalonic. La bătrâneţe s-a urcat singur pe Muntele Olimpului şi a sihăstrit acolo în mari şi grele nevoinţe, în ispite şi lupte de la diavoli. Apoi, îmbolnăvindu-se de hidropică, a coborât din munte şi s-a săvârşit la Constantinopol, în secolul al IX-lea. Cuviosul Grigorie, zis şi Decapolitul, a fost preot, mare pustnic şi nebiruit apărător al sfintelor icoane. Oricând era gata să-şi dea şi viaţa pentru ele.
Pentru sfinţenia vieţii lui, l-a proslăvit Dumnezeu cu neputrezirea trupului şi cu darul facerii de minuni, atât în viaţă, cât şi după mutarea sa.
Auzind de aceste sfinte moaşte, boierii Craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, ctitorii Mănăstirii Bistriţa Olteană, au răscumpărat cu bani şi au adus cu multă cheltuială sfintele moaşte ale Cuviosului Grigorie, la ctitoria lor, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea (1490). Până astăzi se află făcător de minuni, precum şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are, şi cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţă, află folos şi tămăduire, atât trupeşte, cât şi sufleteşte".
Din anul 1490 până astăzi sfintele moaşte se află nestrămutate de la Mănăstirea Bistriţa.
Datorită deselor atacuri şi incursiuni ale ungurilor asupra Ţării Româneşti, călugării din Mănăstirea Bistriţa Olteană au săpat în secolul al XVI-lea o peşteră foarte ascunsă în stâncă, la un kilometru de mănăstire, unde ascundeau moaştele Sfântului Grigorie în vremuri de primejdie. Cu timpul în această peştera s-a făcut un mic paraclis pictat, de o rară frumuseţe, numit Paraclisul Sfântului Grigorie. În vremuri de restrişte, aici se ascundeau sfintele moaşte, dimpreună cu călugării; iar în paraclis se făcea zilnic Liturghia şi toată pravila. Ultimul călugăr care s-a nevoit singur în peştera Sfântului Grigorie a fost protosinghelul Varnava Lasconi, duhovnicul Mănăstirii Bistriţa. A decedat în anul 1958.
Singura dată când s-a încercat strămutarea sfintelor moaşte ale Cuviosului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, a fost în vara anului 1948. Membrii Sfântului Sinod au hotărât ca aceste sfinte moaşte să fie strămutate la catedrala episcopală din Ramnicu Vâlcea. Dar credincioşii din satele Bistriţa şi Costeşti, care sunt foarte legaţi duhovniceşte de Mănăstirea Bistriţa şi de moaştele Sfântului Grigorie, s-au opus.
În ziua când s-a pregătit procesiunea de transportare a sfintelor moaşte spre Râmnicu Vâlcea, sătenii au ieşit foarte revoltaţi înaintea preoţilor. Femeile plângeau de-a lungul şoselei, iar altele s-au aşezat în mijlocul drumului, iar bărbaţii erau hotăraţi să întoarcă sfintele moaşte înapoi.
A fost o zi grea pentru toţi! A fost o zi de doliu pentru credincioşi, fiind ameninţaţi să rămână fără moaştele Sfântului Grigorie, singura lor mângâiere în necazuri. Despre aceste lucruri însă nu s-a vorbit aproape nimic. Dar credincioşii nu uita! Ei trebuie crezuţi, iertaţi şi admiraţi. Că ei apără mai tare ca noi credinţa. Ei respectă şi transmit tradiţia, se roagă mai mult ca noi, se smeresc mai mult, suferă mai mult şi plâng mai mult ca noi! De aceea au nevoie de părinţi duhovniceşti, de cuvinte blânde şi de mângâiere, mai mult ca noi toţi.
Strămutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul, din vara anului 1948, nu s-a mai făcut. De la marginea satului Bistriţa s-au întors înapoi la ctitoria fericitului Barbu Craiovescu, unde au stat nestrămutate cinci sute de ani. Atunci şi ţăranii s-au întors la casele lor împreună cu femeile şi copiii.
S-a făcut din nou linişte la Mănăstirea Bistriţa. Dar după câţiva ani, călugăriţele de aici au fost transferate la alte mănăstiri, soborul lor s-a risipit în toate părţile şi Mănăstirea Bistriţa a rămas goală. În chiliile maicilor au fost aduse câteva sute de copii săraci şi reduşi mintal, ca să fie reeducaţi aici. Liturghia zilnică şi pravila călugărească au încetat din anul 1960. Singure, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, uitate de cei mai mulţi, stăteau de veghe permanent în biserică.
În prezent, după anii de tristă amintire pentru Biserica Ortodoxă Română, lucrurile s-au schimbat şi la frumoasa mănăstire vâlceană, unde se află sfintele moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul. Viaţa monahală a renăscut şi aici, ca pretutindeni. Sute, mii de pelerini, din toate părţile, aleargă la sfintele moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul, dobândind sănătate şi ajutor.
Dintre minunile Sfântului Grigorie Decapolitul
Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul s-au arătat de la început făcătoare de minuni, mai ales vindecări de boli şi izbăviri de grele cumpene şi primejdii. Bătrânii satelor, călugării şi, în ultimii ani, călugăriţele din partea locului, mărturisesc că aici veneau tot felul de bolnavi din împrejurimi şi din alte regiuni ale ţării şi, după rugăciuni făcute la moaştele Sfântului Grigorie, se vindecau de suferinţele lor.
Una din cele mai mari minuni săvârşite de Cuviosul Grigorie este faptul că prin rugăciunile lui, sute de ani a fost cruţată Mănăstirea Bistriţa Olteană de pustiire, de foc, de dărâmare, de tot felul de primejdii. Atât ea, cât şi vieţuitorii acestui sfânt lăcaş au fost păziţi de marile nenorociri care au bântuit peste alte mănăstiri.
Apoi, cu rugăciunile Sfântului Grigorie, aici s-a dus o viaţă duhovnicească deosebită, de adevăraţi călugări şi schimnici. Prezenţa moaştelor Sfântului Grigorie era permanent un ajutor, un îndemn şi, în acelaşi timp, o obligaţie morală de trăire adevărată, după Sfânta Evanghelie, de sporire şi creştere în Duhul Sfânt. Mănăstirea Bistriţa a dat, de-a lungul celor cinci veacuri de existenţă, călugări cu viaţă sfântă, duhovnici renumiţi, stareţi mari şi ierarhi numeroşi în trecutul Bisericii româneşti.
În anul 1913, la 15 august, de hramul Mănăstirii Bistriţa, a fost adusă la moaştele Sfântului Grigorie o femeie tânără, paralizată de ambele picioare. Era de loc dintr-un sat nu departe de Râmnicu Vâlcea. Stătuse deja în spital 6 luni, dar fără niciun rezultat. Rudele au aşezat-o mai întâi la Sfintele Daruri, apoi au închinat-o la sfintele moaşte, au trecut-o pe sub raclă, i s-a făcut Sfântul Maslu şi a fost dusă din nou acasă.
După trei săptămâni, femeia a revenit la Sfântul Grigorie, însă de data aceasta mergea pe picioarele sale, ca să-i mulţumească pentru minunea făcută cu dânsa.
Sursa: Sfinte Moaşte în România
<sus
|
.jpg)
.jpg)
