|
Grădina cu minuni din Munţii Buzăului
Sorin Preda
În partea muntoasă a Buzăului, la curbura Carpaţilor, acolo unde drumurile se transformă în poteci, există un loc cu o iradiere mistică greu de aşezat în tipare obişnuite: Mănăstirea Poiana Mărului. Ctitorită de Cuviosul Vasile, unul din cei mai puternici duhovnici ai monahismului românesc, practicant asiduu al rugăciunii inimii, pe care a aprins-o şi în Muntele Athos, unde a ajuns într-un pelerinaj, catedrala de lemn ascunsă în pădurile neumblate ale Bisocii îşi păstrează şi azi, nestinsă, forţa spirituală. Tot mai mulţi credincioşi iau drumul greu şi ascuns al muntelui pentru a se închina la icoana tăiată cu sabia a Maicii Domnului şi la Crucea de piatră sub care se află osemintele cuviosului rugător. Un stareţ plin de har, părintele Macarie, i-a redat locului viaţa şi continuitatea.
Cuviosul Vasile Carpatinul
I se spune Rugătorul Carpaţilor, iar mănăstirii sale de la Poiana Mărului: Athosul românesc. În unele cărţi se pomeneşte că mănăstirea a fost înfiinţată de călugări ruşi, dar adevărul e altul. Cuviosul Vasile venise din Harkov, unde erau mulţi români şi unde Petru cel Mare îi primise pe pribegii moldoveni ai lui Cantemir, dimpreună cu potop de preoţi şi monahi. Cuviosul Vasile s-a născut într-o astfel de familie de moldoveni, în 1692, tocmai la Poltava. Tânjind după ţara lui de suflet, se va întoarce acasă, va bate munţii Buzăului în rugăciune şi pustnicie, după o lungă şi intensă perioadă athonită, unde a uimit obştile călugăreşti din Sfântul Munte prin trăirea sa deosebit de aspră, dar şi prin cultura fără cusur. Era mare, gigantic în tot ce făcea - în mănăstirile ridicate cu mâna lui (Dălhăuţi, Ciolanu, Cârnu, Barbu sau Trăisteni), dar şi în puhoaiele de pustnici aflaţi sub ascultarea şi adânca lui povaţă filocalică. Nu a lăsat în urmă cărţi sau înscrisuri. A lăsat doar mari duhovnici şi sfinţi trăitori care, la rândul lor, au reîncreştinat Bulgaria şi Rusia, Serbia şi Ucraina. Nu i-a plăcut să se fălească şi nici sceptru arhieresc nu a avut. Numele lui nu figurează nici în cronici şi nici în Sinaxar, dar toată lumea ortodoxiei îl cunoaşte. Acum câţiva ani, episcopul grec Kalistos a venit special de la Athos ca să vadă mănăstirea Cuviosului. Primul gest pe care l-a făcut, intrând în Poiana Mărului, a fost să îngenuncheze şi să sărute pământul. Apoi, i-a rugat pe însoţitorii săi să-l lase singur. S-a plimbat nevăzut câteva ceasuri prin păduricea din spatele bisericii, rememorând paşii Cuviosului, în vibraţiile intense ale rugăciunii statornicite de el, rugăciunea inimii. La sfârşit, a luat cu sine în Grecia câteva măceşe purpurii şi o creangă de sânger, ca niciodată să nu uite pământul românesc şi smerenia fără egal a Marelui Vasile.
Călătoria
La Mănăstirea Poiana Mărului nu se ajunge uşor. Drumuri de ţară, transformate adesea în drumuri forestiere, par mai degrabă să ascundă locul decât să-l dezvăluie. De pe Valea Bascelor spre Bisoca, învârtejită pe pereţii uriaşului amfiteatru montan, format de curbura Carpaţilor, calea către Poiana Mărului înaintează cu mari ezitări şi răscruci. În pustietatea plină de nostalgice păduri de mesteacăn şi bizare biserici albastre din lemn, nu vezi niciun indicator, niciun localnic rătăcit. E vremea coasei şi doar Dumnezeu şi gândul cel bun te poartă spre mănăstire. E o probă a stăruinţei şi a răbdării. Nu oricui îi este dat să ajungă. E chiar porunca şi legământul Cuviosului Vasile, poate cel mai mare isihast din ortodoxia română, ctitor de numeroase mănăstiri şi biserici în Munţii Buzaului şi ai Vrancei, cel de-al doilea Athos, cum erau numite în urmă cu sute de ani. În sihăstria lui nu se intra decât într-un fel anume - cu credinţă şi cu sfială. Turiştii şi curioşii de ocazie rătăcesc drumul. Nimeresc în altă parte. Din înaltul cerului, Marele Vasile îşi apără în felul său ograda şi locul de închinăciune. Cu un gest nevăzut, dar puternic, te opreşte în dreptul porţii şi te cercetează. Niciun pas în plus nu e posibil fără încuviinţarea lui. Simţi acest lucru, real şi fără închipuire, cum l-am simţit şi noi, când obosiţi şi derutaţi de lungimea drumului am coborât din maşină, căutând pe cineva să ne desluşească locul. Eram în faţa unei răspântiei. Urma o alta. De jur împrejur, frunzişul pădurii acoperea totul ca nişte pleoape vegetale grele de somn. O clipă ne-am crezut pierduţi şi rătăciţi, când undeva, în stânga, în inima desişului, am zărit lemnul turlei avântate spre cer. Inexplicabil cumva, oprisem chiar lângă mănăstire. Ajunsesem unde voise Cuviosul: la casa lui.
„De ce ai blestemat şi ai suduit?”
Prima impresie e şi cea mai puternică. E linişte la Poiana Mărului - o linişte grea, păstoasă, materială, ce acoperă ca un imens clopot transparent totul: căsuţele ţărăneşti ale călugărilor, ograda înverzită, florile, pâlcul răzleţit de meri şi pruni, micul cimitir. Mănăstirea are două rânduri de porţi şi niciun gard. Pădurea şi trunchiurile groase de fag ridică de la sine hotarul despărţitor, imaginând un prelung coridor vegetal, prin care abia pătrunde mătasea alburie a luminii de vară. Alt şir de mesteceni şi fagi dă ocol chiliilor şi curţii imense, în mijlocul căreia se ridică o veche şi superbă catedrală de lemn, ce mai păstrează încă pe brâul de sub acoperiş chipuri de sfinţi şi apostoli, chipuri aproape şterse, împlinind parcă ziceri din Pateric şi Filocalie, despre smerenie şi veghe neîntreruptă.
În curte e lume multă - localnici sau oameni veniţi din celălalt capăt al ţării, de la Arad sau Sibiu. Sfioşi şi tăcuţi, aşteaptă să intre la părintele Macarie, să stea la spovadă, să ceară un sfat. Aşteapta ca la medic - fiecare cu gândul şi îngrijorarea sa. Părintele Macarie e un duhovnic puternic, cu faptele ţesute-n poveşti. Văzător cu duhul şi postitor, e al doilea ctitor al mănăstirii, pe care a reînviat-o din paragina în care fusese împinsă de comunişti. În dreptul chiliei, oamenii vorbesc. Cineva din Vintilă Vodă a venit cu merinde pentru mănăstire, dar părintele l-a întors din drum, certându-l: „De ce ai blestemat şi ai suduit când ai ieşit din casă? La mănăstirea Cuviosului Vasile se vine curat”. Omul a rămas fără grai. Nu numai ca părintele îl văzuse duhovniceşte blestemând în poarta casei, dar îi spusese şi zilele în care încălcase rânduiala postului. Un alt bărbat din Lopătari, intrând în chilie, l-a văzut pe părintele lăcrimând. Cu blândeţe, acesta i-a zis: „De ce ai venit la mine şi nu eşti cu soţia ta? A căzut din pod şi acum trage să moară, fără ca cineva să-i aprindă o lumânare la căpătai”. Speriat, omul s-a întors într-un suflet acasă, găsind curtea plină de vecini. Soţia lui deja murise.
Bătrân, cu barba ninsă şi răsfirată de vânt, părintele Macarie apare în pridvorul îngust şi sărăcăcios, binecuvântând credincioşii. Unii îl privesc cu admiraţie, alţii cu sfială şi puţină teamă, ştiind că părintele citeşte gândul fiecăruia, că de multe ori nici nu te lasă să deschizi gura, spunându-ţi el necazul şi strâmtoarea ce te-au adus la mănăstire. Numărându-şi parcă vorbele, părintele mai mult ascultă. Are privirea rugătorului necontenit, pe care nu-l poţi tulbura şi nici surprinde cu vreun gând ascuns, ispititor. Apropiindu-ne de el şi cerându-i „să ne dea cuvânt de înţelepciune”, părintele va cumpăni o clipă, rostind: „Bine este să vorbim despre Dumnezeu, dar şi mai bine e să vorbim cu El”. Răbdător, cu mâinile ascunse parcă în pliurile rasei cernite, oftează şi ia aminte la ce i se spune, dar focul albastru al ochilor săi caută departe, la sihăstria din Munţii Monteorului, acolo unde a primit porunca în vis să ridice o nouă mănăstire. De trei ori i-a apărut visul şi îngerul Domnului care îi cerea să binecuvânteze pământul. Smerindu-se, părintele nu a vrut, refuzând de fiecare dată. În a treia noapte nu a mai fost chip să dea înapoi. Glasul a căzut peste el ca un tunet: „Să faci mănăstire pe Monteoru. Taci, tu eşti temelia! Nu-i zice Mănăstirea Monteoru, ci Mântuirii, cu hramul Schimbarea la Faţă”. Părintele a dat ascultare şi metocul din munte este aproape înălţat.
Maica Domnului tăiată pe frunte
Cei veniţi pentru prima oară la Poiana Mărului află cu uimire despre faptele Marelui Vasile, dar şi despre icoana făcătoare de minuni din biserica mică, o icoană a Maicii Domnului, tăiată pe frunte cu sabia de către un turc, cu picurii de sânge imprimaţi şi astăzi pe pânză. În curte, oamenii vorbesc cum s-au vindecat (petrecând noaptea la icoană): un copil bolnav de epilepsie, un bătrân cu piciorul schilodit de căruţă, o femeie indrăcită pe care rudele abia reuşeau să o stăpânească, în nişte legături groase de piele.
Părintele Macarie nu ţine socoteala vindecărilor, ba chiar face un pas înapoi, auzind toate acestea. Ştie şi el cât de important e locul - să calci pe urmele Cuviosului, să-ţi pleci genunchii chiar în căuşul săpat în piatră de genunchii lui de sfânt, de rugător fără încetare. „Când am venit prima oară la Poiana Mărului, nu am putut să trec de poartă”, îşi aminteşte părintele. „Simţeam că mi se taie picioarele de emoţie, dar şi de teamă. Prea înaltă era treapta. Sprijinit de un copac, mă gândeam cum poate statura mea măruntă să stea alături de un uriaş, de un sfânt ca Vasile Carpatinul. Mă simţeam nevrednic de stăreţie şi atunci am mers la părintele Cleopa. Era bolnav şi strâmtorat de mulţime. M-a primit însă de îndată în chilia lui şi, apropiindu-se de mine, nu m-a îmbrăţişat, cum făcea cu alţi călugări, ci s-a aplecat şi mi-a sărutat mâna, spunând: „Am vrut să văd pe cine a ales Cuviosul Vasile stareţ la mănăstirea lui”. Am rămas ca o stană de piatra şi mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Apoi gândurile s-au limpezit de la sine. Puteam, prin urmare, să pornesc la drum cu toată râvna. Îl aveam alături pe Marele Vasile. Aveam ajutorul şi vrerea lui.”
Ca în orice mănăstire vestită, la Poiana Mărului vin tot felul de oameni. Unii aşteaptă să le spui ceea ce vor ei să audă, ba chiar se supără dacă îi contrazici. Alţii, disperaţi şi hăituiţi sufleteşte, vin să ceară ultimul ajutor, agăţându-se ca înecaţii de o fărâmă de speranţă. Căzând uşor pe gânduri, părintele îşi aminteşte de o copilă rămasă însărcinată, fără a fi căsătorită. Plângea fără încetare si repeta întruna: „Decât să ajung de râsul satului, mai bine mă arunc de pe stâncă, în apa Bâscăi”. Fără să o certe, părintele a ţinut-o trei zile lângă el, punând-o să postească şi să facă neîntrerupt Acatistul Cuviosului Vasile. Nici nu s-a împlinit bine canonul dat, că o rudă a fetei a venit la mănăstire, anunţând-o să se pregătească de nuntă. Părinţii băiatului aflaseră întâmplarea şi acum voiau să îndrepte toată greşeala. O altă femeie, ingineră la Bucureşti, voia să se omoare, având (fără vină) o mare lipsă în gestiune. Rugându-se trei zile la icoană, femeia a plecat acasă. Va reveni după un timp, spunând: „Părinte, au scăpat copiii mei. Acum au din nou mamă”. Totul se rezolvase. O nouă anchetă stabilise că paguba nu era reală. Lipseau doar nişte acte, care, până la urmă, s-au găsit.
De când e la Poiana Mărului, părintele a văzut multe. Chiar şi aşa, pentru el mai important decât orice vindecare sau alt miracol este faptul că fiecare om pleacă din mănăstire schimbat sufleteşte, mărturisind, fără nicio umbră de ascunziş: „Părinte, locul acesta mi-a dat aripi. Mi-a dat nădejdea şi încrederea în Dumnezeu”. Nu e puţin lucru. Nădejdea e totul. Dumnezeu are grijă să dea cu preaplin de măsura celui care cere. La Poiana Mărului se întâmpla şi astăzi lucruri minunate. Contează credinţa omului, dar şi locul. La Poiana Mărului, rugăciunea Marelui Vasile e deosebit de puternică. O simţi iluminată şi grabnică, precum fulgerul unei nopţi de vară.
Vom avea un nou sfant in calendar: Vasile Carpatinul
Când se preumblă prin curte, mergând la paraclis sau la biserica cea mare, părintele Macarie păşeşte cu multă luare-aminte, de parcă Sfântul Vasile l-ar privi, cântărindu-l cu privirea lui aţintită şi severă din tinda bisericii sau din livada copleşită de roada abia pârguită a merelor. Cuviosul îşi apără chilia şi locul lui de însingurare. Veghează, coborând din tainiţa cerului printre flori şi oameni, ca nimic din pravila statornicită de el să nu se schimbe. În zece ani de când e stareţ, părintele Macarie a refăcut mănăstirea ruinată de comunişti. Nu s-a atins însă de nimic. A îndreptat doar, a reparat acoperişuri şi strane, a dat haine noi de var casei lui Vlahuţă sau celei în care a petrecut surghiunit Bolliac. Poate în asta şi stă parte din forţa mănăstirii: în statornicia neschimbării, în continuitate.
Cuviosul Vasile s-a mutat la Domnul în 1767. Avea 75 de ani şi, smerit, nu a vrut să i se ştie locul de îngropăciune. Abia în urmă cu nişte ani, a îngăduit oamenilor să i se afle locul. Într-o noapte din Postul Paştelui, fostele măicuţe ale mănăstirii (între timp, mutate în altă parte), ieşind de la Miezonoptică şi priveghi au zărit în dreptul unei cruci de piatră cum ţâşnesc flăcări şi scânteieri nefireşti. Întâmplator sau nu, crucea era înfiptă lângă zidul bisericii, chiar în dreptul altarului, al Sfintei Sfintelor. Să fie acolo moaştele Cuviosului? Ocolind locul cu grijă, părintele face metanie adâncă, dar nu spune nimănui pentru ce. Pe de o parte, se bucură de numărul tot mai mare al credincioşilor. Pe de alta, se teme că vestea va aduce puhoi de pelerini, şi astfel mănăstirea va pierde bunul cel mai de preţ: liniştea şi tihna convorbirii cu cele cereşti.
Lăcrimeaza părintele cu un ochi şi cu altul râde, tot el recunoscând că, dacă e dezlegare de la Cuviosul, vrerea oamenilor e ca o cârpă lepădată la faţa lui Dumnezeu. Vremea aşteptării se pare că a trecut. E timpul recunoaşterii depline. Nu întâmplător, la toamnă, Sinodul va purcede la canonizarea Marelui Vasile. Vom avea un nou sfânt în calendar. În inimi, buzoienii îl purtau de mult.
În bisericuţa de iarnă, pe tâmpla de la intrare, chipul Cuviosului Vasile stă refugiat discret, într-o icoană pictată după singura mărturie a epocii: puţin la trup, ca orice postitor, mâini subţiri şi descărnate, faţa osoasă şi prelungă, nişte ochi de jar, în care se amesteca bunătate şi uimire, linişte isihastă şi asprime.
Din lemnul netezit în foiţă de aur, Cuviosul mângâie păcătosul şi ceartă păcatul, într-o aşteptare nelumească, ieşită deja din ornicul strâmt al veacurilor ce au trecut. Se spune că românii nu au dat mulţi sfinţi. Îl ignorăm însă pe cel mai mare, pe chiar Vasile Carpatinul, cel care a reînviat isihasmul şi rugăciunea inimii în Sfântul Munte; cel care a fost duhovnic şi învăţător priceput tânărului (pe atunci) Paisie Velicicovschi, punându-se temelie monahismului românesc şi oferindu-i pravila athonită, meditaţia şi tehnicile de golire a minţii - primii paşi spre darul rugăciunii neîntrerupte, a comuniunii depline cu Dumnezeu.
Părintele Macarie povesteşte toate acestea cu o boare de lacrimi în ochi. O mie de ani de-ar trăi, nu ar fi de ajuns să mulţumească Cerului pentru darul şi îngăduinţa de a trăi, dimpreună cu cei trei călugăraşi ai mănăstirii, în casa şi în aşternuturile de rugăciune ale Cuviosului Vasile. Cu capul uşor plecat şi numărându-şi parcă paşii, părintele Macarie se depărtează, nu înainte de a ne binecuvânta şi a ne spune: „Vă las cu Sfăntul Vasile şi cu dragostea lui Hristos. Cu ei alături, să nu ne temem de nimic”. În faţa chiliei părintelui nu mai este nimeni. Liniştea coboară din nou peste Poiana Mărului, ca un imens clopot transparent. E ora rugăciunii, ora întâlnirii cu Dumnezeu.
Sursa: www.formula-as.ro
<sus
|
