Sf. Cuvios Chiriac de la Tazlău > Viaţa şi nevoinţele

jos>

Sf. Cuvios Chiriac de la Tazlău
(9 Septembrie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Aflăm că la mănăstirea Tazlău, pe la anul 1617 se adunau, la câte o slujbă, pe lângă preoţii şi duhovnicii de acolo, şi „sihaştri” de pe la chiliile din apropiere, încât se alcătuia un sobor destul de mare. Un document al epocii aminteşte pe următorii: popa Serafim, popa Pavel, sihaştrii Onofrei (Onufrie), Silvestru, Iov şi Agaton, în vremea egumenului Gavriil ieromonahul (1).

Veneau aici oameni din satele vecine mânaţi de credinţa lor curată, dornici să vadă slujbe mai împodobite cu cântări decât în bisericuţele lor. Noaptea, la priveghere, în taina luminărilor plăpânde şi a candelelor, trăiau clipe de înaltă bucurie duhovnicească. Unii dintre credincioşi veneau de mână cu odraslele lor, spre a le împărtăşi din frumuseţea slujbelor mănăstireşti. Mergeau la părinţii duhovnici, le cereau binecuvântarea şi-i rugau să-i povăţuiască în cele ale credinţei, să le citească rugăciuni mângâietoare, să-i dezlege de păcate ca să se poată împărtăşi cu Sfintele, Dumnezeieştile şi Nemuritoarele Taine. Aşa s-a întâmplat într-o zi, când un ţăran dintr-un sat vecin (2) a venit la mănăstirea Tazlău cu un fecior al său care s-a îndrăgostit de viaţa îngerească a călugăriei. Cuvioşii bineplăcuţi lui Dumnezeu, nevoitori în sfintele ascultări, îmbrăcaţi în haina cernită a monahilor, păreau acelui tânăr că nu sunt trăitori ai acestui pământ, ci ai cereştilor văzduhuri. Şi după o vreme, când s-a făcut mai mare, deşi părinţii se gândeau să-l lase moştenitor în gospodăria lor, el le-a cerut slobozire să meargă la sfânta mănăstire şi să stea o vreme, încercându-se dacă va putea să se facă şi el monah. După o oarecare şovăire, văzând stăruinţa feciorului lor, părinţii i-au îndeplinit dorinţa. Astfel a venit tânărul la Tazlău, a mers la stareţ, după rânduială, şi i-a cerut încuviinţarea să rămână şi el alături de alţi fraţi la ascultările mănăstireşti si, de va fi voia lui Dumnezeu, să se călugărească. Tinerelul acela era frumos la chip, curat îmbrăcat în straiele sale de la munte şi hotărât în gândul pe care îl purta în minte. Se ruga ziua şi noaptea Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea-Fecioarei Maria spre a-l învrednici ca, nebântuit de rele, să rămână nevoitor la hramul Naşterii Sale de la 8 septembrie. Mergând zilnic la duhovnicescul său părinte cel rânduit lui de către stareţ, lua povăţuire de felul în care să lucreze pentru propăşire în viaţa duhovnicească. Obiceiul străvechi în sfintele noastre mănăstiri şi schituri era ca vieţuitorii să privegheze neîncetat cu rugăciunea plină de duioşie şi mireasmă dumnezeiască a numelui Mântuitorului: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă” sau „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!".

Aşa de nevoitor şi de sârguincios era la ascultare fratele acesta nou venit, încât toţi părinţii se minunau de râvna lui şi-l vedeau cum cu fiecare zi apărea mai înţelept, mai plin de cuvântul Sfintei Scripturi pe care-l auzea la slujbele de la care nu lipsea niciodată, decât doar din cine ştie ce pricină a muncii la care era rânduit. A început şi la Ceaslov să citească; dar mai ales să înţeleagă şi să trăiască înţelesul adânc al dumnezeieştilor cuvinte. După o trecere de câţiva ani, duhovnicul lui a mers la stareţ şi l-a rugat să-l călugărească pe acest frate, deoarece este îndeajuns de pregătit cu tăria virtuţii către un asemenea pas. Sfătuindu-se părintele stareţ cu soborul, au hotărât într-una din zilele de post să-l tundă în monahism şi să-i pună numele Chiriac, căci ziceau ei: „acest nume din limba elinească înseamnă „al Stăpânului”, „al Domnului”, iar cel întins pe podeaua smereniei, la picioarele Mântuitorului, va rămâne toată viaţa lui al Stăpânului şi al Domnului nostru Iisus Hristos”.

De la această vreme a călugăriei, cu ajutorul lui Dumnezeu, Părintele Chiriac a început să se nevoiască necontenit cu îndoită râvnă. Hrănit „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim. 4, 6), în puţină vreme, el s-a făcut „pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I Tim. 4, 12), încât oamenii - atraşi ca de un magnet - îi sorbeau învăţătura şi se învredniceau de daruri minunate. Unii, cu rugăciunile cuviosului, dobândeau slobozire din durerile şi bolile cele de multe feluri ale trupului; alţii se vedeau liniştiţi de bântuielile nevăzuţilor vrăjmaşi. Nefiind nepăsător de harul ce era întru el, se nevoia şi mai stăruitor, iar din vreme în vreme, cădea la picioarele stareţului ca să-i dea binecuvântare spre a se retrage un timp la loc mai liniştit, „mai la pustie”, aşa cum auzise şi citise el că făceau marii pustnici ai Tebaidei sau cei de la Sfântul Sava, din Ţara Sfântă. În câte o peşteră o dată, în câte o chilie a unor vechi sihaştri altă dată, el se întărea cu duhul prin post şi rugăciune făcută din adâncul Sufletului. Şi după ce trăia o vreme în liniştea singurătăţii, se întorcea încărcat cu darul lui Dumnezeu iar în obşte şi însufleţea pe fraţii săi nevoitori în ale vieţii mănăstireşti, ca şi pe toţi binecredincioşii creştini care veneau să dobândească prin el alinarea trupească şi sufletească (3).

Îl cercetau uneori şi români dreptslăvitori din părţile Ardealului, unde, cu mai bine de o sută de ani înainte, se abătuseră alte învăţături, ca acelea ale luteranilor, ale calvinilor sau ale uniaţilor (4). Pe unii ca aceştia îi lumina cu adevărul sfintei teologii, îndemnându-i să se lase de rătăcirile eretice, sfătuindu-i să păstreze credinţa şi predaniile strămoşeşti ale Ortodoxiei, îmbunătăţitul Părinte Chiriac a devenit astfel o pildă vie pentru fraţii şi părinţii din mănăstirea Tazlău, care, prin el, s-a făcut cunoscută în toată latura aceasta a Moldovei şi până departe peste Carpaţi, în părţile Ardealului.

Viaţa pământească i-a fost scurtă. Unii dintre cei care i-au cercetat strădaniile socotesc că el ar fi trăit numai vreo cincizeci de ani, ca oarecând Marele Vasile (5). În această petrecere pământească, el s-a învrednicit de mari daruri şi binecuvântări dumnezeieşti. A trecut către Domnul în anul 1660 şi a fost înmormântat după rânduiala pogribaniei călugărilor la mănăstirea metaniei sale, Tazlău, în pridvorul bisericii lui Ştefan cel Mare, adăugat în vremea Movileştilor (6).

Dacă s-a umblat sau nu la mormântul său, istoria nu ne spune. Dacă rămăşiţele pământeşti ale trupului Cuviosului Chiriac s-au păstrat sau nu ca sfinte moaşte, iarăşi nu ştim. Şi aceasta, pentru că din evlavie prea mare, nu se umblă peste tot la morminte, nici chiar la şapte ani, cum este tradiţia la mănăstirea Neamţu. Dacă se va fi umblat şi sfintele sale moaşte se vor fi găsit pline de bună mireasmă şi neputrezite, vremurile tulburi au făcut ca ele să fie puse la păstrare în locuri de taină şi aşa au rămas până în ziua de astăzi (7). Câteva generaţii de călugări pământeni au păstrat taina vieţii cuviosului cunoscută de ei; după ce mănăstirea Tazlău a fost închinată Sfântului Mormânt (8), în ea s-au stabilit egumeni şi călugări greci. Credincioşii satului, fiind ceva mai departe de mănăstire, se duceau mai rar la biserica în care slujbele se făceau acum în greceşte; de aceea ei au pierdut legătura sufletească cu cel pe care îl aveau la inimă şi, treptat-treptat, s-a pierdut cunoştinţa despre mărgări-tarul acelui loc. Numai nemuritorul mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Dosoftei, a avut grijă să însemneze în Vieţile Sfinţilor că în zilele lui erau „părinţi înalţi întru bunătăţi şi în petrecere, şi plecaţi la smerenie adâncă”, printre care numără şi pe Chiriac de la Tazlău (9).

Cuviosul Părintele nostru Chiriac a trăit în vremea când în ţările româneşti se manifesta o mişcare puternică de apărare a Ortodoxiei împotriva prozelitismului. Erau zilele când la Iaşi se ţinea sinodul din anul 1642, la care s-a statornicit, prin Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, ajuns mitropolit al Kie-vului (1633-1646), adevărul cel neştirbit al Ortodoxiei şi care a fost aprobat de întreaga Biserică Ortodoxă. Tot atunci, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Varlaam, a tipărit şi a răspândit în Moldova şi în Transilvania Carte de învăţătură la Duminicele de preste an şi la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari sau Cazania. De asemenea a cunoscut şi Răspunsul la Catehismul calvinesc (din anul 1645). La aducerea, în pământul Moldovei, a moaştelor Cuvioasei Parascheva, neobositul nevoitor se va fi bucurat cu duhul.

Trăind în zile de mare lucrare teologică şi de îndrumare a credincioşilor în apărarea dreptei-credinţe, Cuviosul Chiriac şi-a adus obolul său printr-o viaţă plină de sfinţenie şi de râvnă duhovnicească. El a biruit printr-o viaţă neîntinată şi în rugăciune neîncetată, prin păstrarea predaniei dumnezeieşti aşa cum au statornicit-o Sfinţii Părinţi, prin dreapta îndrumare a podvigului călugărilor şi a năzuinţelor credincioşilor.

De aceea nevoitorul de la Tazlău a strălucit ca un adevărat vas al Duhului, ridicându-se prin urmarea neabătută a pravilelor vieţii călugăreşti până la aureola sfinţeniei. Credincioşii din partea locului mai au încă ecoul respectului pentru Cuviosul Chiriac, deoarece o zicală a lor spune: „Nu putem posti ca Chiriac sau Onofrei, dar facem după puterea noastră” (10).

De asemenea, pe un exemplar din Vieţile Sfinţilor (Mănăstirea Neamţu, 1811), de la Tazlău, un ieromonah, care înlocuia pe titularul parohiei locale, a scris îndemnul: „Luaţi seama, creştini! Pe aceste locuri a trăit Sfântul Chiriac” (11). Însemnarea este foarte grăitoare în tâlcul ei. Ca mănăstire de „graniţă”, Tazlăul a fost un loc de trecere şi de legătură spirituală, ortodoxă între românii din Moldova şi cei din Ardeal.

Chipul Cuviosului Chiriac nu s-a păstrat în pictura de aici. În zilele noastre însă icoana lui a apărut, printre mulţi alţi ierarhi, mărturisitori şi mucenici români. Este şi aceasta o lucrare de sus, care nu lasă ca aleşii lui Dumnezeu să fie trecuţi cu vederea în veacul de acum.

Se cuvine ca şi noi să aducem laude şi cântare tuturor cuvioşilor Lui (Ps. 148, 14). Căci acesta, prin înfrânare, a biruit lăcomia de mâncare şi iubirea de arginţi; prin post, s-a oştit împotriva pornirilor pătimaşe; cu iubirea a copleşit mânia, iar cu bucuria Învierii a şters toată întristarea din viata lui. Cu rugăciunea şi privegherea a îndepărtat lenea şi slava deşartă. Acestea toate l-au învrednicit să devină un ales între aleşii neamului nostru şi să-i fie rânduită pomenirea, spre a fi la îndemâna oricărui dreptcredincios, la sfârşitul zilei de 31 decembrie în multe culegeri de vieţi de sfinţi.

Diac. Ioan Ivan

1. In Filocalia, vol. 8, Bucureşti, 1979, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, p. 569-570, se aminteşte, într-un anumit fel, despre sihaştrii Onufrie, Serafim şi Pavel.
2. Manuscrisul nr. 229 din biblioteca mănăstirii Neamţu: Dicţionar de numele tuturor martirilor şi bărbaţilor mari mărturisiţi în toată creştinătatea Bisericii Ortodoxe de Răsărit, f. 25, precizează despre „Chiriac, cuvios de la m(ănăs)tirea Tazlău”, că era român (moldovean)”.
3. In Filocalia, vol. 8, p. 564-565, se descrie rânduiala petrecerii sihaştrilor la Tazlău şi în jurul acestei mănăstiri.
4. Pr. Gh. Vartolaş, Cuviosul Părinte Chiriac de la Tazlău, manuscris dactilografiat, p. 17. Se relatează că în satul Tazlău, ca şi în alte localităţi de sub munte, au venit în trecut multe familii din Ardeal şi s-au statornicit în vatra mănăstirii Tazlău. O glumă se păstrează şi astăzi printre oamenii locului, când spun fraţilor ardeleni stabiliţi din veac aici: „Voi sunteţi aceia care aţi venit şapte pe un cal!”.
5. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 1434-144.
6. În partea de miazăzi a pridvorului, spre perete, se află, la nivelul de călcare, un mormânt, cu o piatră simplă, pe care nu se mai cunoaşte însemnarea. Tradiţia şi unele indicaţii ale celor care s-au ocupat de aflarea locului unde a fost înmor-mântat Cuviosul Chiriac spun că aici ar fi mormântul său.
7. Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 156. Din contextul expunerii mitropolitului Dosoftei nu rezultă că a sărutat moaştele Sfântului Chiriac,
8. N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 76. Închinarea de mănăstiri către Sfântul Mormânt se pare că a avut loc între anii 1618 şi 1695. În anul 1705, Tazlăul, fiind în stare rea, a fost redat moldovenilor, dar se pare că Patriarhul Partenie l-ar fi reluat în primire.
9. În timpul sfertului de veac de arhipăstorire, Dosoftei a cunoscut multe amănunte din viaţa îmbunătăţiţilor cuvioşi părinţi, printre care şi Chiriac de la Tazlău, dar din însemnări nu a rămas decât ceea ce s-a tipărit în opera amintită.
l0. Pr. Gh. Vartolaş, ibidem. Autorul a strâns câteva crâmpeie despre viaţa Cuviosului Chiriac, de la unii bătrâni trecuţi acum către Domnul: Protopopul de la Neamţu, Preotul Gheorghe Popovici, născut la Tazlău şi al cărui tată a fost cântăreţ la mănăstire; dascălul Ionescu, fiu de dascăl de la mijlocul veacului al XlX-lea, şi alţii.
11. Informaţii de la Pr. Gh. Vartolaş.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 394-398, Cuviosul Chiriac de la Tazlău.[/link]


<sus